Conferința de design mai poate aștepta. Vechile idile, acea femeie cuibărită clandestin, cu arborii săi cenușii, plini de zăpadă, mascându-i zâmbetul sideral, buchetul mare de flori, cupa de șampanie, obrajii îmbujorați, peronul lung și incomod toate pot aștepta, cu excepția nodului în stomac, acea stare, două profeții și vitregiile lor alambicate.

Pentru Bird gara era ceva nou. Ca și sufletul zidit pe cea mai bună cărămidă roșie din gubernie. Zidurile erau acoperite cu graffiti. Roșu, alb și galben, postmodernism naiv, investit cu o altfel de autoritate a pereților cenușii atenți la toate momentele de dinaintea plecării.

Dincolo de toate, gândurile lui rătăceau ca pe vremuri. Își roase unghiile ca în copilărie până la carne, așteptând decizia finală. Și totuși...

Prima oară când s-a aflat în spatele ușii închise, sufletul lui deabia supraviețuise călătoriei. Dincolo, doctorii verzi au devenit victime ale aceluiași bocet disperat, trădat, tremurând, ce dura poate prea mult să fie aruncat în eternitate. Helga murise.

În altă zi, Bird se afla dincolo de dumbravă. Era fascinat de cârsteii de baltă când totul s-a năruit. Nu mai fusese niciodată atent la promiscuitățile ce rulau cu kilometrii la oră. Mesajul primit, picăturile de ploaie, aparatul de fotografiat și pelerina veche făcută ghem ce aștepta inutil o băgare de seamă, nu mai aveau aceeași determinare ca silueta cuibărită cu a sa legănare specifică. Era adoptat. Un singur spectator, greu de zărit din cauza ferestrelor oarbe.

Tot așa, când încă trăia în mijlocul acelei păduri, o voce-i striga: "ridică-te și te aruncă în mare". Coasta muntelui i-a devenit curând propriul expert pentru micile sale escapade și afecțiuni oculare. Credința cu aerul său de "confuzie".

Altădată, trecând prin fața unor încăperi goale, o mână caldă i se așeză pe umăr. Fragmentat se adună în imensitatea unui singur punct. Era fascinat de culoarea ochilor ce contrastă plăcut cu lumina ce coboară din storuri. Nu înțelegea despre ce e vorba. Inima îi bate aproape de piept invadând fără scrupule noua sa casă. Viața îi acordase o a doua șansă.

Apoi Bird a dat glas "luminiței" ultimei siluete, vizibil impresionat de lunga așteptare. "Va sosi vremea în care voi putea să nu mă ascund în refugii. Să vorbesc despre mine așa cum sunt. Inocent, modest, plin de încredere și de speranță. ".

Ca și cum totul nu s-ar fi întâmplat, Bird se simțea purificat. Rând peste rând, strat după strat, sufletul său se dezvelea părând că și-a găsit, în sfârșit, contururile. Călătoria continuă. Era din nou o ființă umană.