Poezia lui Mihai Amaradia se revendică, parțial, de la poetica suprarealismului ,,blând’’ și, respectiv, de la poezia colocvială în care ironia și percepția proaspătă a realității cotidiene se potențează reciproc, așa cum se întâmplă, de pildă, în lirica lui Petre Stoica. Deși se află la prima carte (poeme pentru cutia ta poștală, Editura Brumar, 2012), poetul stăpânește foarte bine cuvintele și evită cu precizie capcanele în care cad mulți dintre congenerii săi, în numele unei radicale originalități cu valențe contestatare.
Autorul poemelor ,,pentru cutia ta poștală’’ știe să organizeze discursul poetic și să-l lege de o anumită ,,idee’’, păstrând necesarul echilibru între spontaneitate și manevrele de ordin retoric, între naivitatea cu valențe poetice și ironia ce tinde, precum în poezia intitulată ,,dragă iubita’’, spre autoironia de o foarte bună calitate: ,,…Îți povestesc despre camera mea./În primul rând, un colț nordic al tavanului/parcă m-ar înghiți cu totul,/mi-am pus perdelele purpurii și tu nu vii,/mi-am vopsit până și ușa-n alb./Uite, dacă vrei, o să-ți prepar o salată de fructe,/ai putea în tot acest timp să te risipești prin pat/sau să te risipești prin grădină dacă vrei,/simpla agitare a aerului dimprejurul tău/ar însemna o curățire de primăvară./Uite, dacă ție greu, eu n-o să fiu acasă,/dar fie-ți milă, te rog, de covorul meu/care numai despre tine-mi vorbește,/el te iubește,/ai putea, te rog, să calci pe el desculță?/Þi-am cumpărat și o cană portocalie,/de nedespărțit de vechea mea cană verde închis./ Haide, iubita! tu când mai vii?’’ Repetițiile din poezia dedicată Annei Pavlovna, plasate acolo unde este nevoie de ele, și întrega desfășuare a textului, sub semnul plăcerii de a teatraliza, fac dovada unei superioare asimilări a ,,tehnicii’’ de care depinde ambiguizarea sentimentelor; a relației, în această poezie, dintre sincera duioșie (erotică?) și simularea unui asemenea sentiment, și, respectiv, dintre ,,creștineștile sfaturi’’ și jocul de-a ,,vorbirea serioasă’’: ,,Vă iubesc mult Ana Pavlovna,/și pentru asta vă spun că/împotriva singurătății medicament sigur/e să vă cumpărați o sobă de teracotă,/o să vă simțiți mai bine,/no să mai țineți cont de indicatoare,/ în orășelul acesta bătrân, senin și cuminte,/chiar solnițele de pe rafturi/or să vă aplaude în picioare/o să vă simțiți mai bine,/iar eleganța orașelor în care ați fost/n-o să mai doară chiar așa./Sandalele dumneavoastră, Ana Pavlovna,/or să se mântuiască asemenea fiului risipitor,/trebuie numai un vițel îngrășat,/asemenea unei sobe de teracotă./Să vedeți, o să vă simțiți mai bine,/o să ieșiți afară cu ochii limpeziți,/o să priviți lumea, ramurile de deasupra,/norii, milioane de culori.//Vă iubesc mult Ana Pavlovna’’ (,,Vă iubesc mult, Ana Pavlovna’’). Sub masca unei copilărești ,,neseriozități’’ – ,,Hai să-ți scriu un poem serios,/ pentru că-ți iubesc degetetele de la picioare’’ i se spune iubitei în ,, un poem serios’’ – Mihai Amaradia izbutește să logodească, într-un aliaj autentic, așa-numitele oferte lăuntrice, de care depinde adâncimea existențială a mesajului, cu starea – auctorială – de factură ușor nonconformistă. Adică atât cât îi trebuie pentru ca nonconformismul să fie firesc și fertil: ,,Ar trebui să mă vezi, sunt frumos,/acum nu mă mai deranjează nimic,/pentru că mi-am cumpărat cele mai frumoase cămăși,/fabricate din cele mai curate ploi,/mi-am lăsat un pic de barbă, să știi, și din profil/semăn bine cu mântuitorul florilor de hârtie creponată” (,,ar trebui să mă vezi’’). Climatul sufletesc este instabil, histrionismul seamănă cu o tristă copilărire, iar măștile sunt înlocuite repede cu altele: de la narcisismul (din versurile de mai sus) starea se deschide spre amuzamentul amar (,,Printre cele mai amuzante gesturi,/ cel mai de privit e prefăcutul/ când ai strâns în mână ceva adevărat /(…)/Printre cele mai amuzante, cel mai cel/e să nu-ți pornească mașina de spălat /și te duci iar la lucru/ în hainele în care ai fost iubit ieri’’; – în ,,o târă de poem”), spre disculparea impusă de oximoronica tensiune lăuntrică sugerată de asemănarea menuetului din suflet cu un râs obraznic de puștan (,,sunt zile în care chiar n-am nici o vină/ și nopți în care inima mea are ochii caprui,/ cu toate acestea, în toate chiar,/ port în mine un menuet,/ ca un râs obraznic de puștan “; în ,,disculpa’’), spre însingurare (,,aș fi vrut să/mi construiesc o singurăte vastă,/ întrun oraș mare, vechi, umed și bolnav’’; – în ,,ca să vezi’’), tristețe (,,femeile au un fel al lor de-a-ntrista totul,/ cărbunii în sobă, cartofii și încălțămintea’’; – în ,,poem pentru felinare’’;) și mai ales spre iubirea asumată ipotetic: ,,De venit, vine, știu, când se înseninează/ea are privirile încruntate ca orice mândrețe de fată,/nici praful nu se ridică și vântul își ține suflarea,/pașii ei sunt plutitori și câinii au un nod în gât,/deși nu exagerat, șoldurile ei impun magie,/deși nu exagerat, fustele ei schimbă culorile cerului,/ deși nu exagerat, pământul din superstiție își scuipă-n sân./De venit, vine. Acum eu trebuie să stau cuminte, cuminte/și să număr, unu, doi, cinci, șapte… (,,poem cu numărătoare’’). Și următorul fragment (din ,,o țâră de poem’’) este elocvent în privința bucuriei de a se copilări a lui Mihai Amaradia, în fața iubitei: ,,iei o sârmă mai groasă, găsești un cerc/și începi să-ți arăți îndemânarea,/iubita trasează o linie de cărămidă/cât mai curbă, cât mai greu de condus,/iar tu, maestru încă din copilărie la condus cercul,/ajungi până la surâsul ei, dar nu râzi,/te faci o țâră obosit, te întinzi,/poți chiar să culegi flori/și să le pui în vază”. Imi plac, aici, și conținutul viziunii, și felul cum este gestionată corporalizarea sa lirică. Să cităm și aceste excepționale versuri despre singurătate și care atrag atenția atât asupra profunzimii de fond a tânărului poet din Târgu-Jiu, cât și asupra modernității gândirii sale lirice: ,,iubita, când stau cu mine de vorbă în oglindă/trebuie să mă sprjin de ceva/ pentru că și celălalt face la fel (p.15). Din punctul meu de vedere, poeme pentru cutia ta poștală este cel mai bun volum de debut în poezie pe anul 2012.
(Mircea Bârsilă)
(articol preluat din Revista Argeș nr.6