Sărăcia nu este în opinia mea un termen absolut cât, mai degrabă, unul relativ.
Din multe puncte de vedere persoanele obișnuite ale zilelor noastre, câtă vreme locuiesc într-o casă încălzită, sunt distrate de televizor, au apă caldă curentă, își pot permite să mănânce orice, oricând și pot străbate sute de kilometri într-o zi, sunt în fapt mai evoluați din punct de vedere material decât au fost timp de mii de ani regii și lorzii.
Desigur că foarte puțini dintre oameni ne percepem ca atare pentru că de fapt fiecare din noi ne autoapreciem standardele de viață și realizările prin comparație cu realizările și standardul de viață al altora.
Volkswagenul va păli mereu în competiția cu BMWul vecinului, cei 65 de metri pătrați de apartament par dintr-o dată insuficienți când te întorci de la vreo vizită la vila altuia și, în mod curent, femeile nu mai simt nici o plăcere în Louis Vuttonul de anul trecut în săptămânile ce urmează noii colecții de papornițe de firmă.
În comuna primitivă probabil că termenele de ”bogat” și ”sărac” nu erau încă inventate și nici disconfortul cauzat de această categorisire. Nu m-ar mira ca, deși după criteriile noastre moderne acei primitivi să fi fost săraci lipiți în fapt, prin viața lor deși scurtă să fi fost de fapt singura seminție de oameni bogați din istorie.
Sărăcia este recunoscută din ce în ce mai des ca fiind o problemă globală și sunt motive obiective pentru aceasta.
Resursele pământului nu sunt infinite și utilizarea irațională a acestora pe prostii, nu poate să nu ducă, în 5 ani, zece, un secol sau două la epuizare, faliment și recesiune severă, minus că ne imaginăm că Terra ar putea suporta vreun trilion de mașini transportând trilioane de oameni cu iphoneuri spre bungalowurile lor de pe malul mării.
Numai și numai designul ”democratic” al societății, cu lideri aleși exclusiv pentru proiecte și realizări pe termen scurt întreține această cursă, pe undeva haioasă (dacă nu ar fi în esența ei trist de prostească), a circului nostru planetar spre autodistrucție consumatoristă.
În plus, atâtea câte sunt, resursele globale sunt direcționate spre anumite grupuri privilegiate (și vor fi don ce în ce mai mult).
Unele națiuni au acces predominant la ele, fie și numai pentru că apără democrația în jurul fiecărui câmp petrolifer important și, în cadrul fiecărei națiuni, 90+ % din resurse se află în mâinile și controlul câtorva potențați.
Structura ocupațională a populației s-a pervertit, pe măsură ce societatea de tip consumatorist a intrat în faza maximă cât să existe mii de ocupații și miliarde de persoane extrem de specializate în a performa activități și servicii extrem de nerelevante și de dependente de actuala filozofie economică, de la specialiștii în barbologie și bodogăneală economică, la creponatori de hârtie, alungitori de sârme, ciocănitori în poloboace sau evaluatori de valori fictive, meserii admirabile cu toatele și extrem de specializate deși, dintr-o perspectivă mai realistă a vieții, nonncesare și ușor de exclus, cu tot cu performatorii lor, în caz de criză.
Dar mai ales existența și perpetuarea sărăciei pe Pământ este expresia directă și deliberată a capitalismului și a întregii structuri de gândire liberală și neoliberală care se bazează explicit pe obținerea conformismului social și aderarea populației la sistem din dorința proprie de a evita mizeria, sărăcia și nerealizarea pe care societatea o alocă persoanelor incapabile de a câștiga dar mai ales de a consuma.
Căci ce apetență ar putea avea omul de rând pentru ta-ga-da-ul capitalist, pentru alergătura perpetuă către înavuțire și ce relevanță ar avea stimulentele de tip mercantil într-o societate în care s-ar trăi cu demnitate atât în bogăție cât și în sărăcie?
Cine și-ar mai bate capul să asude zeci de ore pe săptămână prin uzine și alte întreprinderi cu scopul de a subzista, îmbogățind înzecit prin munca lor pe alții, dacă nu ar exiista permanent anatema sărăciei și a neîmplinirii sociale pe care aceasta ar aduce-o ?
Pentru că, deși în fond nu sărăcia este cu adevărat importantă, ci fericirea, în fapt am fost cu toții învățați să căutăm fericirea și împlinirea personală strict în bogăție.
Pământul nu a existat niciodată pentru ca oamenii să facă averi și nici nu a existat vreo filozofie a lumii care să ceară ca omul, în perioada lui în acest colț de univers, să consume la infinit.
De altfel nici noi ca specie nu existăm pentru asta și faptul că am asociat atât de multă fericire personală de noțiunea de posesie și de aceea de consum este numai o perversiune care a fost posibilă în ultimele decenii, urmare și a unor condiții extrem de favorabile și efemere care au creat iluzia că bogăția și consumatorismul vor putea crește non stop.
Acum câțiva ani Venezuela a avut un președinte, Hugo Chavez, extrem de popular pe plan local și care și-a păstrat popularitatea în ciuda unei populații, ca toate populațiile americii latine, extrem de săracă. Omul a încercat să amelioreze această stare de lucruri și pe undeva a reușit, ce e drept prin acțiuni care nu au plăcut deloc prietenului și vecinului american (naționalizări de câmpuri petrolifere, de bănci, etc).
Cu toate acestea populația a rămas mai departe săracă, la un nivel care probabil nu este atins nici măcar de ghetourile de negri din SUA, fără ca aceasta să clintească popularitatea președintelui și nici plasarea postmortem a acestuia în panoplia luptătorilor sociali ai regiunii (Che, Castro, Bolivar, persoane satanizate de colegii americani dar extrem de populari în acea parte a planetei).
Și motivul pentru care s-a întâmplat aceasta până la urmă a fost tot legat de sărăcie.
Pentru că, în ciuda faptului că politicile lui Chavez nu au făcut populația venezueleană cu mult mai puțin săracă, ele au făcut (și asta poate fi la fel de relevant în orice țară) ca sărăcia să poată fi trăită cu demnitate.
Cu educație, cu sănătate dar mai ales fără excludere, statut inferior în fața legii și umilire.
Și din păcate aceasta este o lecție pe care capitalismul mondial, ca de altfel nici cel dâmbovițean nu o vor accepta, necum aplica vreodată.