În fiecare lună de aprilie, din ultimii câțiva ani, m-a bucurat momentul în care l-am sărbătorit, în gând și suflet, pe Gheorghe Grigurcu. Mă bucur și acum, în aprilie 2016, când domnia sa a împlinit 80 de ani. Spuneam mereu și o spun și acum: Viața domniei sale, aparent simplă, își asumă, într-un mod emblematic, trăirile de dinainte de 1989 și ceva mai încolo când eu , Teodor Dume, eram adolescentul timid și băteam cu sfială la porțile literaturii, fără să știu că prin marele Grigurcu voi ajunge un Făt Frumos fără poveste, un prinț iubitor de cuvinte și împreună vom "marșa" pe structura unei existențe ce ne caracterizează. Această nouă identitate pe care Gheorghe Grigurcu mi-a făurit-o în "urbea" de pe Criș , cum îi plăcea să spună, se încadrează în măsura unei povești în care personajul promite, deși complexele lui sunt mărturisite parțial. Acea parțialitate a existenței devine o realitate dureroasă.

Surprinzător sau nu, Gheorghe Grigurcu, în această lume mereu în mișcare, mi-a dăruit șansa de a produce stări și a le exterioriza fără a indica, uneori, sursa interioară care-mi cicatriza suferința. Iată-mă azi un personaj care străbate în interiorul cetății cuvintelor și-i mulțumește lui Gheorghe Grigurcu, la împlinirea vârstei de 80 de ani, pentru că mi-a reactivat și amplificat dorința de a fi ceea ce sunt.
Lăsând la o parte iubirile ori durerile ascunse, sentimentele dar și eșecurile din trecut, mă văd obligat să mă confesez cuvântului,( deși am expus deja multe dintre elementele existenței mele), încercând astfel să intru în sărbătoare.

Ziua în care ne naștem e cu totul altfel. Și asta pentru că locuim, pentru o vreme, într-o viață în care nu ne aparține. Paradoxal sau nu, suntem experimente vii pe care se încearcă definirea timpului.
Gheorghe Grigurcu a venit printre lucruri în primăvara anului 1936, aprilie, 16. Coincidență sau nu, primăvara aceasta m-a adus și pe mine tot într-o zi de aprilie 4. Poate că tocmai durerea din frumusețea acestui anotimp a creat poteca pe care urma să pășim înspre o lume care nu ne aparține. Chiriași în propria viață oscilăm într-o zbatere surdă dorind să persistăm ca oameni, dar în lupta cu insignifiantele detalii, uneori, uităm de noi. Nu știu, poate că toate aceste elemente sunt semne de recunoaștere a ființei.
Aflându-mă printre cei mulți care nu știu prea bine limbajul cuvântului, în acest context, voi încerca să definesc, printr-o simplă punctare, o părticică din Omul Gheorghe Grigurcu, care în această primăvară a împlinit 80 de ani. Acest Om și mare critic (numărul unu al poeziei din România), care a creat, prin scriitura domniei sale, lumi paralele într-un Univers arhid dar și punți de legătură între cuvânt și cei care știu să-l folosească, trăiește echilibrat într-o lume în care noi cei mulți încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem la poarta cuvântului îl putem privi, la ceas aniversar, ca pe un ușier care ne validează (sau nu) trecerea înspre o lume a cuvintelor.
Nevoia de a ne apropia de Dumnezeu, dar și de noi înșine, ne face să ne privim, din când în când, și în anumite momente, ca pe niște frumuseți prin complexitatea cărora navigăm. Nutresc speranța că cei mai mulți dintre noi ne hrănim prin și cu frumusețea cuvântului, chiar dacă realitatea ne împinge uneori înspre latura subiectivă cerându-ne sacrificii dar și respect.
Azi, poate doar azi, nu putem fi subiectivi pentru că exprimarea vârstei, prin ceea ce facem, îmbină respectul cu munca și cu celelalte elemente definitorii ale vieții.
Privindu-l pe Gheorghe Grigurcu observ un erou supraviețuitor care s-a debarasat de frică și neputință (deși elementele acestea nu l-au caracterizat niciodată) într-un sistem social trecut neadecvat firii domniei sale. Identitatea acestui mare Om nu trebuie confirmată și nici argumentată pentru că drept mărturie stau nenumăratele sale titluri de cărți și cronicile pe care le-a semnat indicând cu profesionalism nivelul la care a ajuns omul prin creația sa. Nu voi face o enumerare a titlurilor de carte și nici a numelor acelora care au scris, pentru că ziua de 16 aprilie e un moment unic din viața aceluia pe care l-am stimat și-l stimez și care mi-a deschis larg ochii înspre cunoașterea cuvântului. Și cu această ocazie îi mulțumesc pentru episoadele trăite și petrecute împreună în "urbea" de pe Criș. Toate acestea au avut un impact pozitiv asupra a tot ceea ce a urmat să fac. Posibil ca aceste amănunte să nu intereseze, dar orice lucru care mi se întâmplă are valoarea și timpul său. Majoritatea dintre noi suntem lacomi. Vrem mult și dăruim puțin.(...)

"Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viața literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios și, în același timp mai productiv, indiferent dacă își exersa condeiul neobișnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie și versuri și nici un poet care scrie și critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade de tranziție între milenii” ( Ana Blandiana ).”

„„Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeți afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziția poemului. (…)Aceste șocuri imagistice în lanț, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci și frumoase ca niște perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).”

„„Un simbol al intransigenței devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulți ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînțeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex Ștefănescu).”

Iată o cifră; 80,. Destinul, lăcomia (numită, în situația de față, dorință) sau crezul din lăuntrul lui Gheorghe Grigurcu l-au propulsat până dincolo de limitele normale ale vieții. Motivația nu poate fi decât lupta pentru înfrângerea aceea ce primim la naștere ;frica, teama, iubirea și moartea. Grija deosebită față de cuvânt l-a ajutat pe Gheorghe Grigurcu să depășească momentele trecutului. Nu voi detalia condițiile socio-sociale pentru că ele au devenit istorie, și în timp subiective, fără formă chiar dacă fondul a existat și încă mai persistă în unele situații limită. Toate aceste nuanțe, ca să nu zic percepții, uneori diferite pentru unii, Gheorghe grigurcu le-a punctat în una dintre prefațele cărților mele.Judecând obiectiv și fără prejudecăți, implicând sinceritatea, nu pot decât să reliefez ceea ce unii au spus deja. Îmi este foarte greu să vorbesc despre criticul Gheorghe Grigurcu, chiar dacă, despre calitatea sa de Om am mai vorbit cu multe alte ocazii, dar îmi revine sarcina morală de a-i mulțumi în numele multor lucruri.
La ceas aniversar, datorită contrastului dintre doi scriitori, îmi sunt încorsetate cuvintele de emoție. Și asta pentru că pe Gheorghe Grigurcu l-am cunoscut în împrejurări favorabile mie și "defavorabile" domniei sale. Spun "defavorabile" domniei sale având în vedere regimul de atunci și traiectoria pe care o avea de urmat. Acest moment de criză a identității a fost punctat de către Gheorghe Grigurcu în prefața cărții mele "Strigăt din copilărie" :(Pe poetul Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul orașului său, care timp de aproape trei decenii a fost și al meu, Oradea. Oraș subtil și cochet, neîndoios, cu o tradiție barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar și cu o prospețime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescență perpetuă a ușoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale șesului și de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficțiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întrețese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naștere, ori prin îndelungă viețuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinerețe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărții de față.
Prin pana sa, ele se obiectivează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare. )
Þin minte că și subsemnatul, într-o anumită perioadă, am fost "propulsat", cu voie sau fără voie, înspre necunoscut. Ambii părăsind "urbea" de pe Criș ne-am simțit stingheri în propria noastră ființă. Interesant mi se pare faptul că prietenul meu de atunci, Gheorghe Grigurcu, a fost singurul care în acea zi (de 4 aprilie) m-a felicitat și m-a îmbrățișat. A fost un lucru minunat și de suflet. Sunt lucruri care se întâmplă uneori în tăcere și pe care le tatuezi pe suflet. Nu știu dacă tăcerea degradează sau împlinește, știu doar că, indiferent de pretext, viața este un experiment, un refugiu și rareori un crez.
Gheorghe Grigurcu, tăcut, s-a refugiat în cuvinte. Acest refugiu i-a întărit capacitatea creativă și pofta intelectuală.
Spuneam cândva că cel care suferă se contopește cu ființa și devine unul și același. Acea contopire compensează suferința celuilalt.

Onorând acest eveniment mi-am permis să-i dedic lui Gheorghe Grigurcu (în mod special) cartea "Vitralii pe un interior scorojit", care a apărut în luna aprilie și cu ocazia zilei mele de naștere (04 aprilie), dar și a domnului Ionuț Caragea (născut pe 12 aprilie). O carte născută în zodia "berbec" și dăruită din suflet altor trei "berbeci"

Așadar, din "urbea" de pe Criș, la mulți ani, maestre Gheorghe Grigurcu!