Noaptea labirintul sunt eu
tenacitatea urâtului, luminile multicolore
dușul rece al nopții mă spală de lucruri și de șoapte
știu că soarele este gri pentru că e normal să fie cineva care să lumineze
chiar și moartea chiar și noaptea când becurile nu fac față
când stinghereala și umbra învăluitoare te aruncă în timp un timp
destul de timid este timpul care nu-și dilată pupilele decât noaptea pe insomnie
paltonul ros de molii dintr-o altă viață îmi vine destul de bine

În mijlocul orizontului, în mijlocul confuziei viețuim, viermuim dar cumva, pe undeva, se deschid alte porți. Atunci mi se face întuneric sau teamă
înfigem cuțitele în marele vis – remușcări, regrete, pete de sânge, toate se șterg în amurg, chiar și soarele
Dar nu trebuie să fii așa de opărit. Chiar mi-a plăcut știi tu – viața asta – nu doar partea prefabricată. Chiar am avut copilărie dacă asta contează. Filonul epic îmi curge pe undeva prin vine. Nu pot să dau iama prin amintiri doar pentru că nu mai sunt acolo. Dar ceva am ținut strâns la piept. Dacă nu copilăria atunci coconul acela cald care mi-a fost casă și masă și familie.
Tu vii la mine, îmi iei amprentele și vrei să vezi tot dar – țeapă!
Poate că era o metodă de autoconservare. Eram, știi tu, soldatul perfect, îmi admiram hibele și nevrozele. Eram atâât de puternic. Înghițeam steroizi făcuți orice, din cărți mai ales și din carnete. Îmi preparam poțiuni, eram aproape rece sau nesimțit dar sângele grozav mă furnica după ceafă. Urmăream gânguritul imaginilor, incestul televizual, sădirea trecutului în trecut. Dar tocmai asta era – oricât aș fi săpat trecutul meu nu mai era acolo și asta era ciudat. Îmi dădea un sentiment de imponderabilitate. Era ca și cum nu aș fi fost acolo pentru că, nu-i așa, de unde veneam ?
Războiul își continua tăvălugul și viața – poți să fii sigur de asta. Colegii mei aveau cu toții visuri la cheie. Eu îmi duceam rabla la cimitirul visurilor și acceleram.
Prin paginile frunzărite de multe ori de vânt, prin plete de salcie și prin trestii se scurge vara ca un lichid lipicios care adună împreună copaci și păsări și le ține laolată într-o îmbrățișare.
Noaptea carnea tremură pe mine și mi-e cald și mi-e bine. Uneori râurile uneltesc și mă amăgesc și mă aruncă în mare. O poveste mereu reîncepută. Îmi cumpănesc falsa admirație pentru o bucată de pubis sau pentru un chilot întins neglijent pe fese. Mă las condus acolo doar ca să uit de mine.
Când ochii mei cad de pe Corabia Beată nu mi se pare nici puțin nici ușor să transport zaharicale.
Cu sufletul tras la indigo și cu steagul în bernă bat la uși deschise cu pumnii și cu pintenii, agit stegulețe frenetic. Mă culc pe spate, pe anatomia învățată din reviste glossy, bat la uși imaginare la urse și ursite.
lumina sidefată a mării mijește la orizont
soarele tânjește după compasiune și după busolă