Germinia își amintea expresia ”rădăcinile erau amare” și mintea îi fugea la cei dispăruți din viața ei, o lume de bunici și mătuși bătrîne care purtau furouri sub rochii și părul colorat cu violet de gențiană. La aprozarul mic din apropierea casei sale se vindeau sfeclă, morcovi, țelină și alte albituri. În mod bizar, toate începuseră să putrezească, dar ea tot a cumpărat cîteva pentru o salată, gîndindu-se că o va prepara în aceeași zi. Dar acasă au putrezit într-o oră-două. Era o toamnă rece, cum nu mai trăise întreaga viață. Apa de ploaie, îmbîcsită cu uleiuri și benzine, se prăvălea în rigole după un dans straniu, semănînd perfect în cădere exact cu apa unui șipot cristalin pe care ea îl știa demult, în copilărie, într-un sat departe de oraș. Și mai ciudat, în curtea casei ei crescuseră rînd pe rînd buruieni aparte din satul unde copilărise...ca și cum toate acele lucruri reveneau la ea, chiar dacă ea nu mai putea merge acolo în vizită. Se întristase puțin și apoi hotărîse să meargă din nou la grădina botanică.

De data aceasta s-a înarmat cu biscuiți ieftini pentru rațele nishikigoi (conform pancartei de lîngă gîrla din parc). O uimea curajul lor de a se scufunda cu zgomot la temperaturi joase și se gîndea cum oare supraviețuiesc ele iernii fără adăpost special. Poate erau îngrijitori care le adăposteau, poate nu. Ședea pe bancă și o rățușcă mică și pricăjită - așa erau femelele - veni aproape de picioarele ei, o privi cu aer inchizitor dar fără să insiste sau să întrebe prea mult, de parcă ar fi fost asistenta doctoriței stomatolog, și apoi plecă înapoi spre cîrd, fără să zăbăvească. Germiniei îi era milă de rațe, fiindcă peste jumătate, poate trei sferturi, erau masculi, poate că ei fuseseră mai rezistenți în lupta pentru supraviețuire și se gîndea că toată familia e în pericol să dispară. Plutind mai departe pe sub podețul de piatră, rățoii măcăiau în limba lor aproape la fel cu alte rațe domestice, ceea ce o făcu să cugete asupra originii genetice comune și la paradoxul diferențelor aparent mari între limbile oamenilor, dovadă pentru ea a unei dinamici eterne a spiritului uman care pleacă și se întoarce de la periferie la o anumită vatră a unei civilizații și, de ce nu, o dovadă că Dumnezeu, ca spirit ordonator sau lege organică a sunetului și luminii și altor tipuri de unde simțite sau nu de om, există. Poate și undele gîndului nerostit de om în această lume atît de frumoasă. Își înghiți o ușoară nemulțumire amintindu-și că la o casă de pe bulevard era în balcon un anunț cu vorbele ”se vende”, scris foarte clar exact așa, nici măcar verbul corect, și nici conjugat la persoana întîi. Panta rei - totul oscilează, totul plutește sau orbitează, inclusiv subatomic - iar ea niciodată nu a simțit mai puternic că viața este întrutotul un pod plutitor în schimbare.

Trandafirii erau loviți de gerul intempestiv, cu corolele sfîșiate și încrețite, precum jupoanele colorate de acum trei sferturi de veac ale bunicii. Aproape toți aveau nume și dată a nașterii pe tăblițe. A uimit-o o Rhapsody în Blue, soi mai recent care nu era albastru, ci un violet bogat, intens. Pășea încet și citea explicațiile scrise atunci cînd ceva îi atrăgea atenția. O impresionă arțarul japonez dar găsi două specii diferite (Acer japonicum și Acer palmatum) cu același nume, ceea ce îi produse o nedumiririe care îi plăcea. Privi arborele de mătase cu atenție și intră în sere, strecurîndu-se pe sub giganții pădurilor tropicale. Se bucură să descopere înflorite tufele de Bougainvillea labra care străjuiau aleea în două din încăperile serei. Se miră că mandarinul și lămîiul erau etichetate diferit, dar pomii erau la fel în sera cu citrice și își aminti că în ultimul timp se obținuseră soiuri noi de lămîie cu coaja oranj ca de ceară și miezul astringent cu gust amărui-dulceag. Pe scurt, Germinia era fericită să vadă lumea celor verzi din nou în fața ochilor ei și o incita ușor faptul că descoperise mici secrete ale botaniștilor sau îngrijitorilor. Același lucru - adică re-amintirea - i se întîmpla cînd citea o carte: sutele de amănunte aidoma celor din viața ei îi confirmau ipoteza că îmbătrînea rapid și că lumea se întorsese la ea, la cele memorate sau gîndite sau trăite de ea însăși, și ea nu mai poate să fugă ca în tinerețe după noi aduceri-aminte sau alte conținuturi în acest maraton al vieții. Ajunsese la destinație. Pe partea opusă a străzii unde ea lupta să găsească un taxi era un buldozer galben și rău strunit care scotea din rădăcini un copac tînăr aflat în calea unei demolări. Germinia se încruntă de data asta, fiindcă tot zgomotul brutal al străzii o îneca. La fel ca întotdeauna.