Nu mai rămân niciun minut aici, în orașul
acesta pelerin, care levitează undeva la
mine
în abdomen
ca un bebeu

pentru că acele ceasornicului îmi intră puternic în carne
eu sunt mult prea roz
ca un os
oasele mele sunt roz/oceanele tot așa/cu colți de rechin
m-am desfătat/
cărțile mele îmi intră puternic sub limbă
oare cu sângele mele să le fi scris?
or
cu degetele mele
bătucite, la mașina de scris?
cu gâtul meu de argint, ori cu fântâna din pântec,
din care scosesem
apa,
cu ciutura aceea cât un cui, mustind de apă de noapte,
cu acelea să le fi scris, când mă preumblam prin apus?
prin apus să mă fi umblat eu,
cu vasul cu apă pe deasupra capului?
pe când purtam portocale în buzunarele de mamă cârpite? de mama înnădite și prinse?

miroase a cerneală, apoi a mașină de scris,
a degetele mele bătute până în carne,
căci
m-am legat a poezie, apoi a lemn și a tipografii,
și mai ales a ticăit de ceas. de mașină de scris. și a lemon
a mult ceai cu lemon
din stacana în verde care urlă
apoi
parcă înotam
cu rechinii/cu tine/
în
cana de porțelan cu elefant alb/cu simbol/zaharisit
- aceea se cântă...

în aceea am
învățat culorile negru și alb, dăruindu-le lut


cred că am pornit deja la drum
cu povestea mea
cu oase/fără oase/cu oase/fără oase/
o țin
ca pe o vărucă agățate de carne, de tipăritură,
îi zic
stai!
ea îmi întoarce
un fel de confesiune de sticlă
care se hlizește dandana înspre mine
care (de fapt) râde ca un cer de sticlă
dezvelindu-și tot râsetul/
de parcă s-ar fi întâlnit cu Iisus/cu brândușele


știi?
nu mă cheamă Morgana și nu sunt o iluzie,
lipindu-mă de trupul tău roz,
dragostea mea,
și totuși toate apele le-am străbătut în carnea mea de pește
cu pasul meu de lege/de literă/avocățească și tipicară/
învață-mă mai bine să înot așa cum trebuie/
cum se cade/
căci dimineața mea este undeva foarte departe
și am nevoie de picioarele mele
și de pământ
de insule de pământ

și
de un soare boreal, portocaliu, care încă nu se vede.