Dragi contemporani de toate vîrstele femeii sau bărbatului,

Iertare pentru acest început pompos de scrisoare. Nu cred că voi muri mîine, dar, chiar dacă ar fi fost așa, nu ar fi avut niciun rost să scriu dinainte și oricum nimeni nu comunică real cu mine de mulți ani. Vreau doar să știți doar că nu am delirat niciodată, deși unii așa insinuau. Dacă ar fi să mor, adică dacă așa îmi este sortit, oricum nu pot amîna sau grăbi acest eveniment. Este ideea unora că voi muri mîine fiindcă mîine sînt exact 12 ani de cînd a murit tata și de cînd a murit perușul de care avea grijă mama, uitat de ea în plin soare cîțiva ani mai tărziu. Sînt unii care ar vrea să spună că oamenii trebuie să creadă că mama mă urăște sau că alții mă urăsc și vor să mor chiar la aniversarea morții tatei, sau, cum spuneam ieri, într-o scriere despre situația mea, sînt unii care îmi repetă că oamenii trebuie să creadă că eu am fost o persoană rea și nocivă aerului, astfel încît trebuia să mor pentru binele altora. Ieri am scris un text puțin confuz, așadar revin pentru a aduce lumină. Nu se întîmplă nimic rău dacă citiți sau dacă nu înțelegeți sau dacă uitați ceea ce scriu eu acum în această notă pe facebook și pe diverse situri, fiindcă oricum lucrurile se pot schimba brusc, inclusiv internetul în cazul unei schimbări majore sub soare.

Deci, voi clarifica:

Am fost o femeie perfect normală, bună, am avut o capacitate intelectuală bună, nu am avut nicio greșeală de-a lungul vieții și am început să înțeleg lumea (în esență, în sine) abia după moartea tatei, cînd aveam 34-35 de ani. Această maturizare a înțelegerii mele era inevitabilă și s-a realizat prin procese normale de inducție și deducție cu ajutorul creierului pe care îl am de la Dumnezeu, ba chiar în ciuda faptului că de-abia după moartea tatei am început să percep gîndurile celorlalți, după mulți ani de suferință nedreaptă, gînduri ale altora care erau numai nebunie, ură, amenințări de moarte, minciună, etc. În anii foarte grei care au urmat, am procesat multă așa zisă informație (experiență) prin inducție (de la periferie spre centru) și abia în ultimii 2 ani am fost capabilă să deduc anumite lucruri certe, deci să înțeleg cu adevărat lumea din perspectiva întregului și adevărului. Am fost forțată să fac acest lucru, probabil fiindcă eram ”săpată” dinspre centru spre perfierie. De aceea am scris acel catren refuzat drept nepoezie, parafrazîndu-l pe Eminescu, dar absolut logic și adevărat din perspectiva arhitectonicii și fiziologiei creierului omenesc.

Din miezul meu venii cu greu
Ca să-ți deznod năframa,
Iar marea este tatăl meu,
Un rece foc mi-e mama.

Desigur, observați poate că apare o confuzie prin alăturarea unor elemente în general apropiate, respectiv mare/ocean, lună, fertilitate, moarte chiar. Soarele e privit de mine ca rece foc în urma unor deducții, poate incomplete, care au plecat de la sistematizarea unor cunoștințe de fizică sau a unor experiențe subiective, trăite cert de mine de-a lungul vieții. Poate în această privință mă înșel, dar, cert, în ce privește alte concluzii ale mele, pe care nu le voi menționa, am dreptate. Cel mai mult am înțeles aspecte legate de simțurile omenești (baza) sau despre relația spațiu- timp ( am înțeles abstracțiunile geometrice în general și introducerea cifrei 0, care este în mod aparent o aberație, am înțeles punctul și clipa, eternitatea și infinitul și alte aspecte ontologice, inclusiv relația și dinamica relației spirit-materie, etc.).

Nu este intenția mea să scriu un panegiric al înțelegerii logice a lumii de către o femeie de vîrstă mijlocie ca mine, o femeie săracă, batjocorită, respinsă și considerată nebună încă din copilărie. Această femeie - adică eu, - a observat luna pentru prima oară numai la pubertate, fiindcă a descoperit-o într-o oglindă adevărată. Cei care mă înțeleg pot deduce clar că eu am înțeles cel puțin parțial ce sînt oglinzile mincinoase, ce este adevărul văzut de un om sau de un aparat foto să spunem (invenție categoric vicleană) și ce este percepția vizuală a omului, în raport cu lumea adevărului pur, logic și rece. Luna a alunecat din sistemul meu psihic acum cîteva zile și nu știu dacă va mai răsări pentru mine, și nu știu încă sigur dacă eu într-adevăr sufăr acum un proces absolut normal pentru o femeie, respectiv menopauza.

Un alt fenomen normal care s-a întîmplat e faptul că diferite fenomene care erau situate la nașterea mea la periferia sistemului meu creier- spirit - materie din exterior, adică din lumea aparentă, s-au apropiat de centru din ce în ce mai rapid, adică m-am întors în trecut dar și în viitor, adică am început să descopăr imaginea vieții mele aproape oriunde merg, cuvinte din viața mea, obiecte din viața mea, sentimente (frumoase) pe care le-am trăit, etc. poate mai mult decît puteți înțelege. În primul moment cînd am observat aceste fenomen de mimesis am considerat logic dar poate incomplet că am ajuns la vărsta maturității și că umbrele sau luminile din tinerețe se întorc, pe un făgaș firesc. Și alți gînditori înaintea mea au observat acest lucru, cred că nu mă înșel.

Apoi am înțeles la nivel bazal ce înseamnă o limbă, etimologia și gramatica, precum și alte științe departe de domeniul filologiei. Sau politica, ca luptă aparentă pentru ceea ce oamenii numesc interese sau voință de putere în lumea simțurilor ”lor”. Fără să vreau, m-am gîndit cum ar fi creierul unui savant, al unui artist, sau al unui hibrid gen Leonardo da Vinci, presupunînd că acel nenorocit chiar a existat. Poate că nu am aprofundat destul aceasta. Etcetera -- mosorul cunoașterii în sens de înțelegere din creier s-a derulat ca de la sine, dar fără ca vreun altul sau alta să îmi spună ceva, cu cîteva mici excepții. Lucrul acesta mi s-a întîmplat de la începutul lui 2017, începînd cu epistemologia sau teoria cunoașterii în general. Pînă acum eu nu am avut niciodată tentația ”cunoașterii”, dar am fost cu sila adusă pe aceste drum către sine, prin torturi și otrăvuri, prin izolare și sărăcie, prin ultimele 2 luni de repaus forțat în casă și cu mama mea venind mereu să mă chinuiască, zi de zi, fiindcă ea nu putea altceva să facă și eu nu am pe nimeni. Și toți m-au lovit exact în ceea ce aveam cu adevărat de făcut - cusătură pe etamină, gătit sau curățenie, orice muncă sau scop zilnic oarecare, sau chiar o inutilă analiză concisă a romanului Jocul cu mărgele de sticlă (tradus în românește) pe care ”din întîmplare” l-am citit nu de mult. Vă asigur că acel roman sau lectura lui nu sînt vinovate de transformarea mea ca ființă gînditoare.

Voi continua peste un timp, pentru a clarifica faptul că nu am vreun fel de delir...și că nu pot ști cînd voi muri. Îmi accept destinul, am înțeles ce sînt numerele și legea lor, dar nu pot ști în ce măsură se pot transforma diferitele cantități, intensități, forme, substanțe, etc. și în ce măsură putem vorbi despre o iluzie numită imuabil. Oricum, lucru cert valabil universal, este că: ”Omul e măsura tuturor lucrurilor”. Cînd și dacă îmi va fi sorocul voi muri. Uneori relația moarte - viață în cazul meu pare complicată, fiindcă mai presus de sine am fost femeie. Orbiți de puterea microscoapelor lor, oamenii de știință au coborît în cer pînă la dimensiunea 10 la puterea 24 și apoi au urcat în adîncul pămîntului prin telescoape performante pînă la dimensiunea opusă, 10 la puterea -24, chiar în cursul umilei mele existențe pămîntene, cel puțin în această lume numită internet. Fleacuri - însă aceste dimensiuni se numeau chiar iota și iocto dacă nu mă înșel. Văzînd eu acest des-frîu, real din cîte știu și în afara internetului, m-am întristat și am început să înțeleg mai bine totul. Nu uitați, trebuie să luăm în considerare ipoteza că internetul e doar o farsă, un mijloc de tăiere a celor ”dez-abuzați” de soartă, cum am fost eu sau alții. Va urma.