- De bine, de rău, încă trăiești.
- Încerc de ceva vreme să-mi pun capăt unui șir abscons de gânduri care nu se îndreaptă decât înspre suicid, în orice caz nu înspre viață, ba spre altceva. E o metaforă, zic doar că sunt așa încât seamănă cu capete greșite de drum.
- Pesemne că poți crede într-un gând anumit: unele șiruri de gânduri se îndreaptă singure spre pierzanie, așa le este felul, și pe tine odată cu ele, unele cuvinte sunt mai muritoare decât altele, privesc mai înapoi.
- Așa cred, iar altele îmi dau credință, iar pe acelea le pot liniștit amesteca în sângele meu și cu sângele meu, bunăoară le pot amesteca spiralat în sentimente. Viața mea murind în sentimente vii, laolaltă cu aceste gânduri de care-ți ziceam, formează, mi se pare, credința.
- Nu vorbești cu păcat, dar tu trăiești de rău mai degrabă, și nu faci bine.
- Oare am să mă schimb de-această piele de șarpe inferior, pentru-a crește una de șarpe superior, să zicem de om? Dă-mi credința că am să-mi acopăr trupul gol cu o piele de om, lucioasă peste trupul meu însângerat și gol și anatomic.
- Uite credința: te încredințez că au să-ți crească aripi peste pielea șerpoasă de om lucind, iar cu aceste aripi fi-vei un târâtor care zboară. Altfel nu te pot încredința, este un preț de plătit.
- Îl accept, trece-mă pe caiet, în registrul tău. Chiar cu prețul acesta care îmi va strămuta desigur firea într-un fel de a fi monstruos, cu pricina cu tot a devenirii sale obosite de luptele și de păcile dintre cele două firi războite, cea de târâtor și cea de zburător. Acest monstru va fi prețul pentru schimbarea de-această scârboasă piele inferioară? Îl plătesc, este un monstru frumos, un șarpe cu aripi. Șerpii inferiori nu cunosc destulă mișcare. Ei acum încet, se uită în soare, uitând de umbra răcoritoare, pierduți murind, cu credința la sfârșit, uscați în căldura sufocantă pe nisip. Accept două firi în firea mea.
- Va trebui, odată ajuns prin mijlocirea zborului în nori, să îi îndupleci să plouă peste între ținutul, altfel vei recădea în vechea târâre și vei plânge dureros, odată cu ținutul.
- Accept.
- Bun, și-acum că ai credința aceasta, ce?
- Trăiesc mai bine deja.
- Ți se pare. Îți atrag atenția că în lumina plină a zilei îți este cel mai greu să distingi spectrele lăsate în urmă, precum cozi de cometă, de șirurile acelea recursive de judecăți și forme vetuste în tine, pe care din comoditate le apeși încă forțat pe nisipul viu pulsând însângerat și cu carnea la vedere, al existenței care moare de cald. Taina aceasta din capul tău orb este doar o mișcare în zig-zag, din colț în colț al urmelor rectangulare, pătrățoase lăsate de comoditatea ta pe de-asupra de nisipul viu al ființei care nu este a ta, iar taina acestuia, a acesteia, o acoperi și o ascunzi prin însăși formele judecăților tale vetuste. Satisfacția comodă pe care ți-o dă construcția cea mai vremelnică a minții tale învechite și mincionase, mirosul acesta împuțit, ușor îți vrăjește concentrarea celor patru vânturi în centrul tău, și cu mare ușurință aceste figuri proprii în mintea ta și pe fața ta, un teatru ieftin, ascund taina nisipului viu și mișcător, șarpe inferior. Te scutur pentru că zborul nu vine cu ușorul, este de multă muncă-n cer. Dacă vei obosi, nu te vei opri, dacă vei cădea în adâncuri nu vei clipi. Cerurile și adâncurile sunt aceeași față a inimii tale, să zicem cap, iar fața umbrită, cea de pe dos, să zicem pajura, o vei afla dând cu banul și dacă vei fi norocos. Și mai ales dacă nu scapi moneda sfântă, talantul, pe jos.
- Să înțeleg. Voi pleca la război cu mine însumi, fără prea multă greutate în spate și cu mâncare minimă, de trăit în pustiu mă voi obișnui, cu mai ales apă și arme, ai ceva?
- Am un arsenal acoperit cu țiglă și camuflat de crengi, înalt de un metru și adânc de cinci, în inima pădurii, un fel de buncăr sau adăpost, poate chiar locaș, am să te duc într-o zi. Te-am mai dus când erai mic, dar nu cred că mai ții minte, erai prea mic, erai prea mic sau poate acum ești prea mare în capul tău și în mâinile tale, tâmpitule.
- Îmi amintesc ceva, vag...
- Prostii, n-ai fi fost în pielea asta inferioară dacă era așa, taci. Acum pășim. Când mergi la plimbare, acultă pașii, dacă e noapte ascultă greierii. Taci, așa te plimbi cu mine, altfel ia-o înainte.

Mergând în tăcere alene, mai mușcând dintr-un măr proaspăt ivit în cale, mai mestecând sau scuipându-l, cei doi au ajuns la o fântână, iar cel Mare, superbul înger s-a oprit să bea apă. I-a dat și lui, apoi s-au afundat în inima pădurii, cufundați deopotrivă în tăcerea muzicală a pădurii și-a nopții și în tăcerea lor cu tâlc la fel de muzical, unul cu aripile strânse ca să nu și le zgârie de crengile copacilor, altul cu mâinile în buzunar, strângând cu mâna dreaptă ceva ca o monedă de aur. Noaptea lunatecă îi îmbrăca cu stele căzătoare, minciunile care erau perseidele, fiicele, trup din trupul cometei Perseu, cea vestitoare de mari întâmplări căzând acum de pe cer în profilul umbros al lunii cuminți, care tricotează cu raze reci și fierbinți hainele drumeților sălbăticiți în lipsa lor de cuvânt cu aer de jurământ.