nu-mi mai aduc aminte de răsăritul dorului ascuns pe care-l
port parcă de-o veșnicie.
revine ades, uneori la ceas de reverie, alteori în
circumstanțe ce n-au nici în mânecă nici în clin cu visarea.
ceva sau cineva mă cheamă fizic s-ajung la marele zid.

cum să spun, nu-i ca o boală așa cum e dorul de cineva pe care nu l-ai terminat de iubit. vine, când nu mă aștept,
pentru câteva clipe de-ajuns să-mi tulbure ceasul, imagine
clară de parcă tâmpla mi-ar fi conectată la un satelit și-l
văd șerpuin pe creste ca un dragon cu aripile arse căzut pe
pământ.

câteodată tălpile-mi simt o vagă asprime înmuiată de urme
și o amintire blocată într-un creier purtat în alt timp
furișată în cel de acum îmi spune că nu-i asfaltul trotuarului pe care merg ci pietrele marelui zid.

m-am întrebat, desigur, dacă nu-i cumva subliminal dorul
întipărit din vina citirii poate pretimpurii a cărților
pline de farmec și mister chinezești sau, mai târziu, când
mă bărbăream tot la două zile să fiu arătos la cursurile de
esperanto unde stăteam lângă Luky,Lucica, încrezuta frumoasă, o bunăciune cu ochii de vulpe.(iartă-mă doamne că am păcătuit ,dar știi că m-am pocăit, între mine și ea punând marele zid al plecării)
Nu, nu astea au fost cauza ci simt că e ceva mai tainic și mai adânc, ca un farmec cu care-s legat cine știe de când...

ieri am intrat,nu știu de ce și pentru ce, în magazinul
chinezesc. stam și-mi roteam ochii de-aiurea când aud:
-țe duriți,do muu? mă-ntorc. o gâză de fată, subțire,
nefardată, îmbrăcată în blugi de copil, cu niște ochi
trași de tâmple în sus,negri, pătrunzători, misterioși
și adânci ca întunericul de dinainte de facerea lumii,
mă privește c-un zâmbet larg ce-i luminează chipul un pic
măsliniu cu pomeții săltați ca în râs.
un abur călduț mă-nfioară și hop, mă fulgeră pârdalnicul dor
de mă trezesc că-mi pun arătătorul în piept zicând: - Ioan
și-o-ntreb:- pe tine Li? face ochii mai mici, dă din cap
și ciripește: - Cin Cin. îi sună telefonul. văd de la distanță scena: o copilă și-un moș gata să uite de el
și să-i spună legenda lui Li. brusc realizez că numele meu
a făcut-o să-și îngusteze ochii, ce-o fi crezut biata fată
pomenindu-i de moneda ei națională? ce caraghios pot fi,
oare de ce, câteodată? bine că a sunat telefonul la țanc.
încerc de formă o pereche de ochelari și pun pe tejghea
6 lei. Ciripește pe limba ei,fără zâmbet fața-i rece
și misterioasă ca de statuie. țăcăne cu degetuțele mici
bonul,mi-l întinde. pentru o clipă, profesional desigur,
mai înflorește pentru mine, pe buze,o mică floare de zâmbet.

doamne, îmi zic mergând spre loterie,pune-mi mâna în cap
și miluiește-mă doamne, cu un câștig cât să pot,în
viața asta care mereu e mai scurtă lunecând spre apus,
s-ajung să-mi știu chipul dorului ancestral, cu el să
sui marele zid poate spre un cîndva un nou răsărit...