Era în primăvara anului 1972, într-o dimineață însorită, numai bună pentru drumeții în inima naturii, când autobuzul Gării de Nord a Bucureștiului pleca din stație, supraaglomerat de oameni. Eu și tata stăteam în picioare, pe lângă ceila(l)ți călători grăbiți, ca să ajungem fiecare la locul destinației dorite. Printre mâinile oamenilor agățate de barele de protecție și printre capa(e)tele lor agitate, încercam să văd câteva crâmpe(i)e din relieful citadin al capitalei românești și traseul autobuzului care se îndrepta spre Institutul Clinic Fundeni, unde trebuia să mi se facă câteva investigații de sănătate, mai serioase. Nu i-am arătat tati(i) emoția, care mă încerca de când plecasem de acasă și nu vorbisem nici de premoniția sumbră care mă stăpânea, eram educată să nu mă smiorcăi pentru orice, fără un motiv anume și nici atunci. Pe parcursul drumului, autobuzul s-a mai eliberat de oamenii, care coborâseră în diferite stații și de atunci vedeam șoseaua cu împrejurimile ei, dar și impozanta clădire a spitalului Fundeni, din sectorul 2 al capitalei, fondat în anul 1959(,) institut cu renume mondial. Am coborât în stația aglomerată din apropierea spitalului, alături de tata, care era foarte obosit și agitat, după lungul drum cu trenul de noapte de la Sibiu (la) București, deși nu voia să-mi arate acest lucru. Eu, (!) am uitat de oboseală și cu ochii dilatați de mirare, priveam în toate părțile la vacarmul din jurul meu, parcă eram venită de pe altă planetă. Niciodată nu mai văzusem o clădire așa de mare, ca cea a Spitalului Fundeni. Era un colos arhitectural cu multe etaje și zeci de geamuri în spatele cărora se ascundea o activitate de furnicar. Comparativ cu agitația bucureșteană la noi în provincie, toate lucrurile erau mai mărunte, mai liniștite și mai simple. Privind spre poarta spitalului, la un moment dat, tata mă atenționase grăbit: – Uite, că mai este cineva din Cisnădie! Și privind în direcția indicată, văzusem pe unul din preoții Bisericii Ortodoxe din orașul nostru, Gașpar Gheorghe, fugind disperat spre spital cu un copil mărișor în brațe. Apoi s-a pierdut în mulțimea de oameni care aveau aceeiași (!) direcție. Mai târziu aflasem, că unul din cei doi fii ai preotului(,) pe nume Ciprian(,) era foarte bolnav și făcea tratamente serioase la Spitalul Fundeni. – Ce mică este lumea ! Îngână tata la un moment dat. Trebuie să vii în București, ca să te întâlnești cu omul de lângă tine. Revenind la scopurile noastre, am intrat în clădirea Clinicii Fundeni. În fața mea se des(c... etc.)ghidea după ușa de la intrare un labirint întortocheat de coridoare lungi și înguste, semiluminate, frământate de pașii grăbiți ai oamenilor cu probleme de sănătate, care sperau ca și mine, că aici își vor găsi rezolvarea problemelor. Eu pluteam, amețită de atâta forfotă, de atâta zgomot, de tot ce se perinda grăbit prin fața ochilor mei obosiți și slăbiți de o miopie severă. Tata se opri la una din ușile de la parter, după ce trecuse pe la biroul de informații a spitalului și apoi, îmi spuse cu emoție bine ascunsă - Aici trebuie să așteptăm! Aici, la cabinetul de cardiologie, cum era scris pe ușa vopsită în galben și amprentată vizibil de degetele celor care căutau speranțe noi de viață. Dar până să îmi vină rândul la consultație, am făcut recensământul fotografic, al tuturor oamenilor care aflau în jurul meu și mare mi-a fost mirarea, cât de puține lucruri văzusem și auzisem până atunci, la vârsta de șaisprezece ani. În jurul meu, pe scaune, stăteau copii și oameni de toate vârstele, obosiți, apatici, cu fețe prea roșii, prea vineții, galbene sau albe ca varul, clar pentru orice privitor, că acei oameni erau foarte bolnavi. Timpul care m-a ținut ocupată cu introstecția lucrurilor a trecut și mi-a venit rândul, după o coadă interminabilă, să intru la consultația programată înainte. Tata bătu sfios la ușa cabinetului medical, ca orice provincial cu bun simț și mă îndemnă șoptit:
- Hai, intră Ica, nu-ți fie frică ! Este vorba doar de o consultație, îmi spuse tata încurajator la ureche. Nu-mi era frică, dar emoția mă stăpânea fără vrere.
-Bună ziua, d-le doctor !
- Bună ziua, răspunse cu modestie dr. Daniel Constantinescu, un om în plină tinerețe, brunet, puțin grizonat, alături de care la birou stătea un colaborator.
- D-le doctor, v-am adus biletul cu recomandarea medicală din partea doctorului Ghiță, de la I.C. Parhon ! Din umbra biroului modest mobilat, dr. Constantinescu întinsese mâna să ia biletul, dar în același timp ne cântărea din priviri pe mine și pe tata. Citise repede cuprinsul biletului după care foarte amabil îi spusese tati:
– Dumneata, tata, acum ieși în sala de așteptare, iar fata rămâne la consultație. Îmi amintesc și acum, după atâta vreme, rușinea până la lacrimi, pe care am simțit-o atunci când mă dezbrăcam de haine, pentru consultație în fața unor bărbați străini, abia le auzisem glasul, când mi s-a spus să mă întind pe pat și să-mi țin respirația. Apoi, amândoi doctorii, foarte atenți, m-au ascultat pe rând cu stetoscopul pe tot toracele. La un moment dat, unul din doctori simțindu-mi încordarea emotivă, a început să mă întrebe:
-Ai fost la mare, anul acesta, domnișoară ?
-Nu, d-le doctor, nu am fost niciodată.
-Dar, de unde ai tu bronzul ăsta așa de frumos ?
- De acasă ! De acasă, mă îngână unul din doctori, așa ca pentru el.
- Ãsta e bronz de munte Daniele ! Îi spuse colegul său în locul meu, fata e de pe lângă Sibiu și n-a fost la mare, s-a bronzat la lucru în grădină.
-Nu-i așa, domnișoară ? Am draptate ?
-Da, așa este ! Dar de unde știa, mă gândeam eu surprinsă ?
-E clar !
-Bine, bine, bronzul ca bronzul, dar tu vezi ce piele are pe corp, colega?
-Văd ! E ca mătasea, pe când, copiii noștri...
Eu care eram numai ochi și urechi, credeam că doctorii se râd de mine, fiindcă se mirau, ca de o arătare dubioasă.
-Dar, de ochii ei, ce zici, prietene ?
Și când îmi ridicasem privirea în sus, am văzut pe amândoi doctorii zâmbindu-mi cu blândețe, zicând:
-Dane, aici e vorba de frumusețe naturală ! Mai are rost să vorbim ? Când am auzit acest lucru, despre care prea știam multe la vremea aceea, cred că mi se înroșise și părul de rușine, nu numai obrajii.
Apoi pe un ton mai serios, unul din cei doi doctori mă întrebă curios, cam ce mânânc de obicei acasă la mama:
-Cel mai mult, mânc pită cu unsoare, slănină cu ceapă sau usturoi, ciorbe, dar și fructe multe din grădină. Când au auzit râspunsul, au râs înfundat și au spus, ca pentru ei:
-De la pită cu unsoare și cu ceapă, are piele ca mătasea, spuse zâmbind cu subînțeles doctorii unul către altul. Dar, consultația a luat sfârșit. Tata, cred că își pierduse răbdarea, după părerea mea, până când a fost chemat în cabinetul doctorului. După care i s-a înmânat o hârtie cu toate analizele ce trebuiau făcute cât mai repede, a mulțumit frumos, ca și mine doctorilor și am plecat împreună să rezolvăm cât mai repede tot ce aveam de făcut. Diagnosticul încă nu era clar, deși marele internist de renume național, Daniel Constantinescu la care am avut norocul să ajung și-a spus părerea de la bun început, dar pentru siguranță, o internare scurtă și o complexitate de analize era strict necesară pentru ultimul verdict. Zis și făcut ! Tata era dărâmat de supărare, că ambele lui fete, că eu aveam o soră mai mică decât mine cu șase ani, eram bolnave. Sora mea Camelia, fusese înternată și apoi operată la I.C. Parhon din București, unde a fost diagnosticată cu un sindrom rar, numit Cushing. A suferit enorm, până la vârsta de douăzeci și șapte de ani, când Dumnezeu s-a îndurat de suferințele ei și ale părinților mei, luând-o la ceruri, spre disperarea noastră a tuturor. Disperare, după care tata a devenit un ateu convins uitând exemplul lui Iov din Biblie, iar mama își îneca suferința în fumul țigărilor și în aburii tăcerii gradate, fiindcă nu se putea obișnui cu gândul că a murit fata ei dragă. De multe ori îl auzisem pe tata urlând de durere ca lupii în agonie, întrebând divinitatea, cu ochii înlăcrimați. ca un copil bătut:
– De ce Doamne, merit eu toate aceste suferințe ? Am două fete și amândouă sunt bolnave ? Când alte familii au câte șase, șapte copii neiubiți, neîngrijiți, flămânzi, dar cu toții sunt bine sănătoși, deși trăiesc ca vai de lume.
– Pentru ce plătesc eu toate acestea, Doamne ? Pentru că în viață m-am purtat corect față de toți oamenii ? Pentru că am pus suflet, în tot ce-am făcut ? După ce tata a primit noua veste la care nu se aștepta nici în ruptul capului, că eu trebuia să fiu operată la înimă, în familia noastră s-a lasat vălul supărărilor pentru totdeauna. Trebuie să menționez, că tata era un familist convins și ne iubea foarte mult pe noi surorile, de aceea se implica obsesiv în educația noastră a fetelor, deși educația pe care o primisem era prea militărească, dar mai târziu lucrul acesta pe mine m-a ajutat foarte mult în viață.



05-02-2018