În curând va apărea la editura Ars docendi, București, primul meu volum de poezii, purtând titlul În absența din preajma Copacului (373 de pagini), cu o Prefață consistentă (sugestiv intitulată Semiact în 2) semnată de colega noastră, distinsa Doamnă Ottilia Ardeleanu, căreia îi mulțumesc luminos-călduros și pe această cale. Și versurile pe care le reproduc mai jos fac parte din volumul menționat.


***
femeia din umbra mea
are o mulțime de vârste / nu se simte
niciodată bătrână / nu are
nici alt fel de complexe / se ascunde
printre copacii cuvintelor mele / nu
pentru că s-ar teme / așa e ea:
dă cu capul de nori
poartă păsări în bucle
pantofi din lac număr impar
deschide mai toate ușile
(nu-mi amintesc să-i fi lăsat vreodată o cheie!!)
Știe culoarea visului meu de duminică
orange-ul de la pijama / numele tău
toate insomniile
iubește straniu de tooooot
aproape cosmic
cu toate erele deodată
foarte probabil este o perfecționistă
numai o poetă

***
a fost graba timpului speriat
poate doar episodul de panică anihilabil
cu afirmația care n-a mai venit
în liniștea devastatoare am pocnit
capace / tocuri de ușă / brichete / buricele degetelor
ne-am exersat vocile / vocația de acoperire a vidului
ne-am cunoscut imersați în mulțime anodini
atât de personalizați încercând să supraviețuim
pedepsei colective / stigmatului aruncat
odată cu încoronarea nopții / cu prăbușirea în sânge
avem amintiri comune / știm sigur:
am fost copaci și iubim cerul
am fost cer și iubim păsările
cântecul făcându-și loc printre aripi
am fost păsări și iubim oamenii
siluetele străvezindu-se să lase viață gândului

!am fost oameni și așteptăm

după-amiezile nesfârșite de vară când atât de mult ne place
să vorbim muzical / să executăm sentimente
dintr-un vârf de salcie / din bărci / dintr-o iluzie
sufletul nostru este același ca-n duminica ploioasă a Copilăriei
când timpul s-a oprit să ne facă părtași continuității
aveam degete minuscule / o privire mărită
dincolo de geam prindeam
ipostazele ființei mature
dăm la o parte strat după strat / găsim
aceleași degete / aceeași privire mărită...
mi-am fost cu mine
ți-ai fost cu tine
ne-am fost cu noi...

***
realitatea asta
operează în orb
habar nu are: în absența
din preajma Copacului
ți-ai întins tu mâinile
2 recipiente goale / încremenite
așteptând ploile
detaliul însuflețit care o să renunțe la sine
doar ca să te readucă pe tine la viață

***
în lumea ta zăpezile se pregătesc să cadă
când la mine pârjolul modifică genetic
floră / faună / sentimente / iluzii
de la tine Dumnezeu se prinde pe canalul englez
la mine cu toate arterele
și timpul meu devine albastru pentru că
la tine se înnoptează de joi...

și

am aduna împreună ploile dacă
la mine nu s-ar însenina când
la tine pornește potopul...


***
ești aici
în deșertul stâncos
cu tricoul fosforescent și
un pix verde
de sus
prada ușoară
naivul care nu se ascunde

***
și poate... oricât aș încerca
veșnic rostirea-mi va rămâne la jumătatea cuvântului
pe marginile căruia neputincioasă va aștepta povestea
destrămându-se mai apoi într-o lume a visului
pe care eu n-o voi ajunge vreodată.

***
în ochi se aduna marea
ploile acelea reprimându-și căderea
într-un deget de înger / poate
în gestul unui Dumnezeu îndelung-răbdător
pe drept agonisindu-și eternitatea...

mă salutau... mă salutau...
în timp ce eu comiteam litere...
mă întrebam cu un copac
așezat deasupra inimii
fără nicio durere
fără pic de spaimă:

asta să fie, oare,
Eliberarea?!

***
uită-ți numele
toate drumurile prin pustie
durerea de glezne și foamea-ți de pământuri
spune-mi cât este de la mine până la tine...
cam cât de la tine până la mine...
câți s-au încumetat să-și măsoare distanțele
ce-au făcut după...

împinge nerăbdarea din vârful crengilor
în silabe albastru-spre-cer
dezbracă-te :
ia-ți goliciunea în mână

***
în curând împreună
vor crește în același sânge
vor strivi aceeași iarbă
îi va simți torsul și
parfumul de magnolii
risipirea ireversibilă
în propriul duh
în lăuntru / nevăzut de nimeni
va sta în genunchi / îi va asculta ordinele
ritmul diurno-nocturn / toate capriciile

vor fi responsabili
de alte guri nesătule
de alte cuvinte...

din exterior
nu se va vedea decât unul:
ai putea crede că este învingătorul

***
nici despre revederea târzie nimic nu vei ști
despre absența noastră din cuvinte
[cum „nostru” ajunge brusc cu totul altceva să însemne...]
despre poticnirea în gesturi / într-o dantelă de rochie
fără de scrupule desăvârșind bâiguielile...

vei avea dreptul la propriile percepții
deformate de grabă sau de aglomerație
de zidurile acestea ample crescute vii
din suflete amorțite

îmi vei da dreptul la propriul scenariu
efectul nestăvilitei imaginații bovarice...
voi ști că nu pe tine te-am găsit
că... eu... nu eram eu...

se vedeau 2 străini
unii care nu împărțiseră vreodată
un Cântec

***
de fapt
de aici
până la ieșirea din carne
rămân doar convingerile tale
datoare vândute multpreaconcretului
un artist ar înălța din ele
cuvântul eliberare
o femeie ar veni / i-ar adăuga
una-bucată-Suflet / una-mulțime-Viață...
toate iubirile s-ar petrece exasperant de muzical
partituri absolute pentru-o eternitate

***
mă plimb
prin iarna aceasta
tăinuind ierburi
inimile ce au uitat să înghețe
ale oamenilor de zăpadă
încropesc un foc printre aisberguri
de dragul vremurilor în care
Sufletele coborau din ceruri
să se împrietenească

***
Ea o să se așeze
la capătul unei scări
în josul ființei mele
o să mă implore... o să mă implore
fie-ți milă... fie-ți milă… fie-ți odată
frică!!

și eu… eu…
EU o să-i iau totul.

***
intru în clipa aceasta
musai trebuie să port
pantofi cu număr par
afectele altcuiva
masca de circumstanță
chiar dacă acum doare
chiar dacă acum țipă
o pasăre de care nimeni
nu-și mai aduce aminte

sunt o apă ce curge în sine
reciclându-și visele să nu moară
predându-se mai apoi total dezgolită
la apelul timpului

sunt o mână / una singură
în van căutându-și perechea
să împlinească preceptul biblic

sunt prea eu
sufăr de mine ca de o boală rară
nimeni nu mă identifică
în labirintul mult prea personalizat
al coconului propriu

***
uneori visez să fac din durere
o operă de artă / măcar un monument la margine de drumuri
pelerini să se oprească o clipă / să-și mângâie crucea
să-și ridice ochii / să meargă mai departe…

alteori îmi doresc să intru în ea
naivă cum sunt nu concep ca o durere să se doară pe sine
dar nu, nu, n-aș vrea să îi dor eu pe alții...

***
am trecut de atâtea ori pe lângă adevăr
acum el s-a împlântat dincolo de cărnurile deșucheate
acceptăm să fim mirii
mirii acestei ploi acide care scoate măruntaiele și
colorează pașii în roșu / concretitudinile în absență
acceptăm:
dați-ne copacul imaginar să ne ținem echilibrul
cel puțin până la viitoarele alfabete

***
ne ascundem mâinile / oricând ne poate surprinde
cu lecția pe jumătate învățată / e mai bine
să fim cuminți / să facem / să rostim nevinovate
despre prognoze pur meteorologice
despre scumpirea a ceva
... cât de iarbă
poate fi iarba într-un tablou
cât de mult se mai înrudește ea
cu cea din realitate și cum
ca un șarpe / ca o apă / ca o perfidă
viața asta alunecă printre degete

... și oare cum se vede orizontul
din punctul de vedere al meu
rostogolit peste percepția copacului
din țipătul tău deodată crescut
când ai hotărât să renunți la tine

albi-fantomatici ne ancorăm în nimicurile proprii
într-o dimineață de care în ruptul capului nu ne putem dezice

alți oameni așteaptă
ca pe destine își potrivesc chipurile

***
visul acela
l-am avut cu toții
aceeași schemă / infime variații
înserarea aduce aceeași pasăre
născându-și progeniturile din travaliul omului
tăcerea inundă arterele / sensurile ghemuite
în revederi parțiale
electrocutări ce ne fac nevrotici
aceste fugi antologice pe care
vrând să le imortalizeze
artistul se rătăcește
din sine

***
am înțeles:
cuvintele acestea nu le inventam
pentru mine
nici măcar pentru tine
erau giulgiul ce cândva urma să acopere
o absență / plânsetul lumii

***
aici doare altfel
ca și cum ai avea certitudinea că boala sau trădarea
nu sunt cu nimic mai grave decât morțile
când moarte este unul dintre cuvinte
convențional atribuit într-o joacă
așezat între piesele lego
printre întâmplările proprii
pe îndelete despărțit în silabe
rupt mai apoi în litere
amestecate [traome!] peste timpul pădurii
în semn de ninsoare darnică...

***
înserarea păstrează mereu o lumină
peste tristețile lumii însingurate
peste deznădejde
doza de cântec / de neuitare
în care nu te-ai despărțit niciodată
de tine

dealul se ivește
din imaginația copilului
printre frunzele tomnatice ale arțarului
cochilii / ecoul rugăciunii / ochii măriți ai Sfântului
prima oară când am auzit clopotul și-am știut
că mă întorc
Acasă.