Satul era pe moarte.

-Mă, au venit vremurile grele, mă! spunea Popa Stoian, un bătrân coliliu poporenilor în bisericuța de lemn de arsese în două sute de ani de nouă ori. Mi s-au arătat Cristos, Savaot și Duhul dar Duhul nu mi s-au arătat la față și îngeri, copii ai lui Cristos și ai lui Dumnezeău. Trebuie să facem un templu. Trebuie să facem un templu din oasele de piatră ale moșilor noștri poate Dumnezău nie va auzi și va mai îndepărta urgia papistașă de la noi sărăcanii. După ce își făcură cruci toți, șărbi și chinezi plecară la cule și bordeie. Era Învierea.

Giupânița Ana Vladislav cu ultimele ei puteri cu sânii roși de cancer înainte de moarte după ce cneazul, bărbatu-său Ioan Băsărab muri la Varna în bătaia lui Ioan pentru unguri, dărâmă castelul de la părinți și dădu piatra cioplită celor trei preoți din sat care cu hrisoave ce dovedeau mult sânge primiseră de la spurcata coroană de aur drept de biserică de piatră ca în celelalte sate cu morți învingători în războaie. Popa Stoian a adus pe Ioan din Argeș de unde nimeni nu știa unde este. El stătu un an și măsură pietrele mari și pătrate cât calupurile de brânză. Apoi își sumese mâtcile și ridică biserica singur ajutat de frate-său, un uriaș necopt la minte care vorbea singur sau poate cu Dumnezeu și râdea mereu. În ziua Cincizecimii al unui an pe care nimeni nu-l mai știa tot satul era în picioare în păr cu lumânări aprinse în mâini.

Popa Stoian după ce ocoli biserica de șapte ori intră în altar și văzu că zidarul argeșan îi făcu în loc de templu de rugăciune un mormânt roman de plâns îngropat în muchile unui zid mut de burg. În vremurile noi, trebuie să rămânem vechi, le spuse oamenilor care îl priveau cu ochi mari de copil ca ai sfinților și îngerilor din cer.