Cel mai puțin mă identific cu sufletul, căci el este cel mai vulnerabil dintre entitățile proprii și când suferința face vraiște prin el se implică spiritul care posedă un câmp energetic propriu ce-l prezervă de asalturile tenebrelor de natură demonică, iar spiritul induce sufletului energia ce imobilizează suferința și o determină să se refugieze în nimicnicia absorbind mizeriile, deșeurile și rebuturile existențiale.
Când eu sunt sufletul afectivul domină analiticul, iar emoțiile se augmentează și vibrațiile lor provoacă stări neplăcute înlocuite de materializarea vocației cu stări febrile, intense, conectate la beatific.
Dacă eu devin sinele superior, celălalt consubstanțial cu mine cercetează funcțiile non-sinelui pentru a-l anexa la entitatea sa, iar sinele superior în care m-am translatat intră în conexiune cu sinele spiritului care coordonează a fi-ul, pe când non-sinele în care s-a transplantat celălalt controlează non a fi-ul care se mișcă în sens invers propulsat de energia non-urilor și în spațiile sale se prefigurează non-viața care se poate mișca printr-o viață anterioară sau prin una ulterioară.
Mă întreb dacă eu și celălalt care sunt tot eu dar altfel acționăm sinergic sau dihotomic, dacă funcțiile și capacitățile noastre sunt convergente accesând esența pură și inalterabilă, sau divergente predispunând la individualități și separări reliefând configurații eterogene și disparate ale sistemului electro-energetic și psiho-mental uman.
Oare eu sunt cel ce manipulează vocația pentru a crea între coordonatele reflexivității, sau celălalt este artistul pretinzându-și statutul de demiurg în fața celorlalte entități interioare.
O polemică între mine și celălalt naște dezarmonii, desincronizări, entropii și luptă pentru întâietate și intenționez să dau omogenitate tuturor entităților interioare personale prin plierea pe ele a unei substanțe unice, superioare creată de esența divină proprie.
Am nevoie de celălalt cu funcții complementare pentru a mă integra într-un spațiu inefabil superior, pentru a mă auto-perfecționa și auto-depăși, pentru a da fecunditate creației, pentru a conferi arborescență sistemului viu propriu, pentru a-mi întări și a-mi augmenta dialectica asimilând raționamentele veridice ale celuilalt și pentru a-mi improviza și inova existența.
Când eu și celălalt coabităm în simbioză, la dimensiunile existențiale se adaugă prelungiri și ramificații care se atașează de viață oferindu-i meta-perspective și extra-viziuni și viața capătă transcendență activând supraconștientul acordat la clarviziune și supranatural.