agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-09-18 | |
Salut.
Azi e o zi ca oricare alta. Nici nu țin minte când a trecut. Doar că e duminică mai știu. Stau așezat în fața unui calculator care nici măcar nu e proprietatea mea personală, ci e luat de la altcineva pe timp de o oră. E grav. A fost așa de frig încât pe la o vreme nu mai știam unde să mă ascund. Dar a trecut, la fel cum au trecut 17 ierni. Nu 42, și nici 30. Doar 17, pentru că așa e mai bine. Nici măcar un copil nu am, de 5 nu mai zic... Dar de grav e grav. Acum stau pe net și mă gândesc. Oare ce-a putut fi în capul meu în acea seară în care l-am adus pe Odin în amintiri? Poate n-ar fi trebuit, dar știu că nu tot ce trebuie se face. Și mai știu că-s destule care-s în plus în viața mea. Am vrut să fiu altfel, dar chiar nu pot. Se zice că e o forță mai mare. Mult mai mare. Și totuși n-am reușit s-o văd. Ori oare nu dispun de sentimentul necesar apropierii de sacru... dar se zice că iubirea îți dă aripi. Pare-se că Blaga avea dreptate în privința aripilor de argint. Oricât de pure și de albe ar fi, argintul are masa moleculară 108 și deci e greu, mult prea greu ca să îl poată duce o singură persoană. Și atunci de ce? Apar întrebările ca și ciupercile după ploaie și nu pot găsi un răspuns clar. Oare am să-l gasesc vreodată? De 3 ani mă tot chinui și-am zis că nah... poate e o perioadă mai dificilă, și va trece. Dar e PREA dificilă. Și dacă nu va trece? Atunci ce va fi? Oare dacă apare sfârșitul lumii înainte de a întrezări eu liniștea? Ce se va alege din ceea ce sunt? Nu cred în Nirvana, deci nu se poate ca să fiu dezintegrat în absolut. Cu Hades nu pot trata, pentru că nici el nu există. Sau daca există? Dacă tot ce-au zis anticii era corect și noi credem într-o prostie? Dacă Zeus ne va pedepsi sau dacă Atena își va revărsa mânia peste noi? Și Ra, Ptah, Dagon, Odin, Loki, ce-i cu ei? Oare toți au fost închipuirea bolnavă a unor antici distruși? Nu pot să cred așa ceva. Cred ca ei au presimțit o fortă mult mai mare. O vreau și eu. Vreau să fiu cooptat în această forță. Nu cer egalitate pentru că n-o merit. Dar vreau. Cumva trebuie să ajung și eu acolo. Am crezut că-s în stare să trec singur barierele biologice spre energii. Dar nu... asta e pentru cei superiori, iar până acolo cine știe cât mai este... Nu pot cunoaște divinitatea prin prisma umană. Credința cât un grăunte de muștar... mută munți... Dar dacă un atom ca mine privește grăuntele de muștar... atunci cât trebuie să fie credința mea? infinită în raport cu mine. Nu vreau decât să intru și eu într-o sferă mai bună, să nu mai fiu în legea lui "n-are", care există și in matematică, și în viață. Prefer să fiu eu însumi, dar atunci unde mai intră Dumnezeu în viața mea? Nu este necesar pentru cei 100 de ani care-i voi avea poate aici. Mă descurc. Ce-i drept, nu prea bine, dar mă descurc. Dar dincolo de moarte? Există un rai și un iad. Asta e cert, dar locul... Să dăm cu banul ca să vedem unde ajungem? Nici asta nu e bine. Bine e doar să știi ce vrei. Și mai știu că iubirea îți dă aripi. Și așa sunt la vârsta în care văd luna ca pe o proiecție a ceea ce simt și plâng la vederea acesteia. Fie că vântul mă influențează, fie că nu. Nu vreau să las sentimentele să mă controleze, și totuși nu pot. Ele sunt mai tari decât mine. Am crezut că transformarea în "inimă de piatră" duce la ceva, dar atunci când crești piatra nu se mai poate dezvolta și se autodistruge. Am dreptul să plâng, am dreptul sa sângerez și să dau cu toporul peste mine. Nu pot fi perfect, așa cum nimeni nu e perfect. Dar ceea ce vreau este să împlinesc destinul hărăzit mie. Cu o anumită persoană poate încă necunoscută? Asta deocamdată e poveste... Și dacă persoana e cunoscută? Și dacă nu? Poate n-are. Cine se poate gândi la atât de multe deodata? Eu nu... Și tu, cel sau cea care citești acest text, crezi că-s nebun. Să știi că chiar sunt. Unele chestii ma înnebunesc. Poate se trezește firea darwiniană din mine... și simt antichitatea comportamentului meu și așa destul de ciudat. Are rost? Cred că n-are... Și prefer să cred că în antichitate n-am fost o ceapă sau o roșie, ci că am fost un suflet din totdeauna, capabil de sentimente predominant frumoase. Asta e ceea ce sunt. N-am să mă schimb. Nu curând. Pentru că nu pot. Și totuși îmi pare bine că te cunosc.Semn. nb |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate