de parcă nici nu te-aș fi strigat îmi răspunzi cu tăcerea
claustrat în haosuri mici de secundă lingeam tălpile vieții
dezinfectându-mi pășirea clipei înspre următoarea
când poate îți vei neantiza nerăspunsul la chemările mele
femeie, îmi ești o cruce atârnată de ochi înspre zare
răstignit în fereastră, mă dor cuiele singurătății
hristosul din oglindă mă arată cu degetul
de parcă nici nu te-aș fi strigat îmi amputezi așteptarea
ci poate s-or îndura dumnezeii drumului
să vii pe acolo pășind peste cadavrele depărtării
femeie, șed în odaia jumătății de inimă, numărându-mi jumătățile de sânge
miezul pe jumătate e-n oul tainei jumate
până și ploaia s-a înjumătățit,
între cer și pământ locuind în jumătatea de sus...

de-aș avea ți-aș mai scrie
încă o jumătate de poezie