Ne aflăm într-un tren care deja nu mai oprește în nicio gară de vreo 2000 de ani. Cât ne mai trebuie ca să ne dezlipim ochii de geamul compartimentului mai înainte de a ajunge la destinație? Avem bunici, părinți, frați și copii plecați la Domnul dar nu mai e nimeni care să-i treacă pe pomelnic la Sfânta Liturghie. Cine să le mai aprindă o lumânare, sau să se roage pentru ei, când nu mai vrem să auzim de dragostea lui Dumnezeu nici măcar pentru noi înșine. Traversăm postul Nașterii Domnului. Să ne facem "curaj" și să mai întrăm în câte-o Biserică, cât încă mai putem. Că ne vede Maica Domnului și e suficient. Din acea clipă se va ruga ea și pentru noi și pentru cei pe care îi purtăm în inima cu noi. Iar dacă simțim că ceva ne întunecă și ne ține sufletul prins ca-ntr-o gheară, să vorbim cu părintele pe care îl vedem în Biserică și să ne spovedim ca să fim dezlegați, și ne vom întoarce acasă pe calea aerului. Trebuie să rupem nițel inerția asta în care ne simțim nemuritori, fiindcă moartea nu e un app pe telefon, iar când ne va cânta preotul "Sfinte Dumnezeule..." e deja cam târziu.
Sfântul Părinte Paisie Aghioritul spunea că "Dumnezeu în fiecare clipă mângâie inimile tuturor oamenilor cu dragostea Sa, dar noi nu înțelegem aceasta deoarece inimile noastre au prins piatră. De îndată ce se va curăți, inima omului se înduioșează, se topește, înnebunește, pentru că vede binefacerile lui Dumnezeu, Care pe toți îi iubește la fel.” Păi să ne apucăm atunci să dăm jos calcarul de pe inimi înainte ca lumea în care trăim să dea jos inima de pe noi. Să nu mai slujim trupurilor noastre ca unor dumnezei, că le vom retroceda pământului. “Îndrăzniți” să vă apropiați de Dumnezeu. Să ne încărcăm cu pace - pe care cine știe de când nu o mai simțim - și să ne mai odihnim mintea, că au ajuns gândurile să ne gândească pe noi iar nu noi pe ele, cum spunea un Părinte. Să luăm o pauză din rutina zilelor și să întrăm măcar pentru 5 minute, Duminică, la Sfânta Liturghie, cât să dăm un pomelnic pentru vii și adormiți, și să aprindem o lumânare. Un lucru nu poate să facă Dumnezeu: să încalce libertatea de voință a omului pe care i-a dăruit-o din dragoste. Să avem milă și înțelegere unii pentru ceilalți, că toți purtăm un război lăuntric și avem o cruce de dus. “Hristos se naște...” - se cânta la sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului - dar pentru cine se mai naște?
Avem un Dumnezeu care e izvorul milei și al dragostei, dar care se bucură să cerșească dragostea noastră. Iar noi am devenit mult prea reci și împietriți. Dintre care cel dintâi sunt eu.