Minte, oloagă şi câşă, şpanchie, confuză, mereu mi-a fost ruşine cu tine. Azi îmi fac mea culpa:
sunt vinovat că nu te-am luat la timp de mânuţă să te învăţ mersul drept; nici mâinilor povaţă să ştie să facă lucrul frumos şi corect; ochilor să vadă ce-i bun şi ce-i rău
şi gura să spună doar vorbă-nţeleaptă.
De parcă n-ai fi fost a mea, de capul tău te-am lăsat în lesa simţurilor fără să-i cunoşti vreodată strunirea.
Bună, rea, eşti a mea şi mă bucur că cel puţin n-ai luat-o razna şi în singurătatea zilei şi-n nesomnul nopţii mai putem schimba şi noi, acolo, o vorbă...

Doar cu prosopul de baie cu nod pe buric, trecând pe lângă oglinda din hol mi-am văzut din cap până-n picioare profilul.
Fulger de gând şi m-am oprit. Te-am întrebat: -Oare de ce Dumnezeu mi le-a pus pe toate în faţă şi-n spate nimic?
- Greşeşti, mi-ai răspuns, în spate îţi duci viaţa, priveşte-i curbura. E grea?

Pentru răspunsul acesta te iert de toate prostiile tale ce m-au făcut să te înjur, să te ameţesc cu vin, rachiu şi fum de tutun şi să-ţi spun: frumoaso,(reţine, nu ţi-am mai spus aşa de pe vremea când eram bolnav de iubire) s-o dăm la pace, să nu ne mai otrăvim cu sudalme că timpul se împuţinează mereu şi lumea se zbate epileptic în crize, şi nimeni nu ştie când şi cum fi-va sfârşitul, a fi sau nu a fi e un meci cu necunoscute reprize...

Auzi, ţipă în incubator ultimul pui de prepeliţă. De-o zi a ciocnit, nu poate să iasă. Să lăsăm fricile lumii deoparte
acum e clipa dătătoare de viaţă. Merg să-l ajut...