În momentul acela doar lumina din tubul de neon mă fixa, din tavanul înalt al camerei ca un cub imperfect. Era o lumină rece și grea, poate că era seară, se însera de parcă lumina se închidea în mine, de parcă trupul meu se întorcea pe dos, ca o cămașă murdară și lumea rămânea pe fața cămășii. Era greu să mă obișnuiesc cu alt fel de prezență apăsătoare, cu altă atmosferă în jurul meu, să port pe umeri ceea ce fusese înăuntru și să închid în mine ceea ce era în exterior. Trebuia să mă obișnuiesc. Ușa înaltă poate că era închisă, dar prezența ei se diluase în pereții goi și fereastra zăbrelită era doar o părere. Numai lumina mă vizita, ca o străină. Numai lumina era în afara mea. Eram singură în patul din rezervă, un obiect închis într-un cub, pierzând mirosul cearceafului murdar, ghemotocului de pernă amorf, fără să mă gândesc la nimic, ca întotdeauna.

Atunci m-am rugat pentru prima oară în viața mea unui Dumnezeu pe care îl ghiceam vag, printre toate lucrurile care se apropiaseră atât de mult de mine. Ca și cum imploram sau țineam pumnii să iasă așa cum îmi doream. Îmi doream un singur lucru: ca atunci când medicamentul își va face efectul să nu uit adevărul despre viața mea, lucrurile dragi și importante din memorie, inclusiv că am fost îndrăgostită de un anumit bărbat. De asta mi-era frică, de nimic altceva. Și lumea continua să se învârtă invers, ceea ce era afară continua să intre înăuntru, până când m-am trezit cu ochii imobili și mai mari strâns fixați pe neonul acela insolent, cu mușchiul limbii rigid și incontrolabil sub efectul primului șoc neuroleptic, despre care nu știam nimic. Nu m-am speriat, nu mi-era frică, dar mă durea tare rău limba și aș fi vrut să mă ajute cineva.

Asistentele veneau rar, chiar și infirmierele veneau rar. Eram, pentru prima oară în viața mea conștientă, neputincioasă, strivită de ceva necunoscut. Acum, după exact treizeci de ani, stau singură la birou și scriu această relatare despre viața mea, fără rezerve. Am fost internată la o secție veche a spitalului de psihiatrie, la medicul Petre Aioanei, nume fictiv, așa cum intenționez să fie toate numele din această relatare. Numele oamenilor și locurilor le voi nota în memorie și în alt document, pentru o eventuală aducere aminte. Mi-am propus să scriu zilnic sau cât mai des, din motive pe care poate le voi nota mai târziu. M-am decis să scriu într-o formă compozită, cu flashbackuri, pentru a accentua semnificațiile și lucrurile mai importante. Nu intenționez să public acest text, dar e posibil să transmit altora pe internet, căci oricum viața mea particulară este răsfoită de public în cele mai mici detalii, datorită blogului meu de memorii hiperexact, scris la repezeală, dar terminat abia după opt ani de la prima postare, în anul 2021, când am împlinit cincizeci de ani. Totuși, de dragul unei povestiri fără multe întreruperi, voi completa eventual spațiile goale din memorie cu fapte imaginare și voi preciza ceva concret acolo unde nu îmi amintesc bine, lucru care nu s-a întâmplat pe blog, care a fost scris ca un documentar exact.

Rezervele de psihiatrie erau puține, în general cu două paturi și ocupate de femei mai liniștite, mai bisericoase, care tricotau sau citeau, care își făceau chiar și cafea pe ascuns cu fierbătoare. În salon erau șase – opt paturi și femeile de acolo erau mai agitate, mai puternic afectate de tratament. Am fost internată la rezervă de fiecare dată. Aceasta îmi sugera prin nume ceva milităresc, se potrivea cu regimul de spital psihiatric și mi se părea că aș fi o rezervă pentru un eventual trai liber și acceptat în societate, că poate nu eram la fel cu celelalte. Mă înșelam. La prima internare am fost singură în rezervă, la a doua la fel.

Se făcuse noapte în plină zi, era primăvara devreme. Nu m-am gândit niciodată în mod serios de ce sau în ce scop m-au internat cu forța acolo. Pentru mine nu exista decât ordinea evenimentelor recente, amintirea faptului că acasă, în apartamentul stradal de la etajul trei, trebuise să urlu singură din cauza oboselii, din cauza vecinilor. Nu dormisem mai multe nopți la rând, din cauza zgomotelor de deasupra și unei anume emoții copleșitoare. Nu mă gândeam la trecut deloc, nu aveam de ce, totul era clar. Nu aveam probleme psihice, asta era părerea mea, fără să știu atunci ce este de fapt psihicul omenesc. Aveam douăzeci și unu de ani. Nu voiam decât să dorm și nu aveam unde să găsesc un loc bun. M-am dus la nașii mei, acolo unde copilărisem. Am reușit atunci să dorm o noapte pe pătuțul din sufrageria lor. Tata le povestea ceva la bucătărie, eram din nou copilul despre care adulții vorbesc ceva pe ascuns, copilul care niciodată nu e acceptat la masa lor. Apoi mi-au dat un pahar cu apă rea, pe care l-am băut. Nașu îl cunoștea, spunea el, pe medicul Aioanei. Probabil că țipetele mele au fost amestecate cu acele picături. Dar nu am simțit nimic deosebit. Apoi au pus mâna pe mine când urlam în camera mea din oraș și am țipat și mai tare și m-au luat, atât. Nimeni nu a vorbit cu mine nimic, ca întotdeauna. Eram prea lucidă poate.

Soarele nu a fost niciodată așa, coborând lin ca o portocală netedă și fără luciu pe cerul ușor violet. Am ridicat capul din apăsarea nașului meu pe bancheta din spatele Daciei noastre portocalii, o precauție inutilă a lui. Am privit cu nesaț înapoi, în timp ce mașina urca șoseaua către spitalul de oncologie. Știam că niciodată nu voi mai vedea așa ceva, nici măcar după ce voi fi ieșit din spital. Era singura amintire pe care o luam cu mine ca bagaj din ziua aceea, astrul zilei privindu-mă în ochi molatec, fără nicio sclipire neplăcută. Poate că soarele suntem noi toți laolaltă sau poate că pământul suntem noi toți, așa cum e scris de poeți. Eu de care parte eram? Cine era împreună cu mine?

În rest, nu cunoșteam drumurile din oraș defel. După mulți ani, în locul unde eu privisem soarele atunci au adus un avion roșu, care îmi amintea de căderea lui Aurel Vlaicu încercând să treacă munții. Aurel Vlaicu îmi amintea de strada unde stătea nașul meu. După alți ani am căzut acolo pe trecerea de pietoni, fiindcă exact în acel minut mi s-a rupt proteza metalică de gambă. Eram șchioapă și nu puteam merge într-un picior, fără sprijin. Oameni obișnuiți s-au strâns cerc în jurul meu. Vociferau fără sens pentru mine, mă întrebau mereu dacă mi-e bine, dacă să cheme pe cineva, cum mă simt, deși eu le-am explicat clar că mi s-a rupt proteza și că sunt șchioapă și le arătam bucățile separate. În sfârșit, unul spunea că el e din altă parte a țării și acolo există respect. Nu am înțeles nimic. În final m-au ajutat și au chemat un taxi.

Fiecare om este compus din toți ceilalți, sufletul lui are legătură și cu stelele și cu nașterea sau moartea și cu toate lucrurile de pe pământ. Atunci când lucrurile din exterior ne invadează pot apărea mai clare aceste conexiuni, așa cum am povestit eu despre acel loc, un punct nodal totodată în transportul urban și regional public. Mă voi strădui ca în restul acestor scrieri să nu mai menționez astfel de coincidențe, ceea ce ar duce la fragmentarea prea mare a realității narative, fiindcă au fost extrem de multe. Sufletul este curat și pur, el este liantul necesar și lumea este un întreg, așa cum apare copiilor. Unii pot crede că eu sunt mai altfel, mai fragmentară, deci supusă multor coincidențe fiindcă am diagnosticul de schizofrenie, ceea ce tocmai asta înseamnă. Dar ce este un diagnostic? Aceasta se întâmplă mai cu seamă din cauză că viața mea este goală precum acel cub din spital, din cauză că sunt singură de zeci de ani, dinainte să fiu internată la psihiatrie. Totodată nu am nicio activitate socială și astfel, în deșert, constituția psihică nu este amortizată și apar toate aceste coincidențe mai clar, eu fiind un om lucid și inteligent. Ele sunt prezente și în viața oamenilor acceptați de ceilalți, e logic că omul se împărtășește cu întreaga realitate. Intelectualii, spre deosebire de ceilalți, au uneori conștientizarea și înțelegerea legăturii lor cu restul lumii. Mă voi strădui în același timp să evit concluzii sau meditații personale ca atare.