popândău ridicat ca un semn de mirare
bat jurul cu ochiul căscat
din hat în hat peste vreme...

zi caniculară.
nor din senin,
suspect înainte de solstiţiul de vară...

bură de ploaie.
gol ies cu ochii pe sus
în băi de răcoare...

greşeală.
aerul ce-l respir
e plin
de-o pulbere fină ca de piper...

strănut în valuri până un ghem
de gheare mă strânge de plexul solar.
vertij, ameţeli şi adorm...

mă trezesc în creier cu şoapte.
întreb şi cei din jur îmi spun că-i normal.
nu cred, mă simt android,
jumătate om, robot jumătate...

copilandru. în căsuţa visată din nuc.
apel insistent:
ia-ţi drona să mergem în stol
la Eminescu...

ajungem. toţi tineri doar eu bătrân
în sprijin de stâlpul porţii.
cu toţii-mi fac semn,
eu nu, îmi zic, Eminescu nu e la muzeu,
e pretutindeni...

fac doar un pas în ogradă
atât cât să ajung
la ţărna scoasă de-o cârtiţă.
tălpile gândului meu mânjite de timp
cum să calce pe urmele sale?

scot batista şi-o-ntind lângă muşuroi,
pun pe ea un pumn de ţărână
şi-o leg cu sfinţenie în cruciş,
ca mama, plăcintele poale în brâu
şi-o pun în sân
să simtă tic-tacul...

iarnă. tot cinşpe. într-un pahar de cristal
pun ţărna ascunsă-n batistă
şi un cercel de tei,
în parc prins din zboru-i rotit în toamna târzie...

în vis sunt ca în viaţă bătrân
dar nu-i bai, sper să-ncolţească,
să-l mut în primăvară la casa din sat
şi să aştept să-nflorească...

zâmbesc amar cu Eminescu-n gând:
"iar când voi fi pământ,
deasupra-mi teiul sfânt,
să-şi scuture floarea..."

o atingere ca o suflare de vânt simt pe obraz.
mă trezesc. e Miuzet, pisica banală ca mine.
o mângâi. toarce. se vede că-i place că m-am trezit...