pe bancă la umbră m-aşez pentru câteva clipe să-mi trag sufletul şi să-mi reduc acidul lactic din muşchii obosiţi de povară.
e bine, îmi zic, şi zvâc, un gând vicios ... dar nu, nu-mi aprind o ţigară.
foială de lume care-ncotro. mai mulţi bătrâni decât tineri şi copii. trist, ne rărim, ne rărim...
oare chiar ţara asta a mea frumoasă şi bogată va ajunge şi fără păcatul de a fi locuită spre bucuria prădătorilor lumii?...

o vrăbiuţă aterizează la câteva palme de mine. ţopăie până aproape de bombeu. mă priveşte când cu un ochi când cu altul şi ciripeşte cerându-mi parcă o fărâmă de pâine.
vâr mâna-n sacoşă, rup una de miez şi o las să cadă. îmi mulţumeşte cu un nou ciripit, o ia în cioc şi pe aicia ţi-i valea...
vom ajunge oare vreodată să înţelegem plenar miracolul vieţii ce ne înconjoară, ce vrea să ne spună iarba, ce vor să ne spună florile şi copacii, păsările şi toate fiinţele acestui pământ care se străduiesc să se facă înţelese de bipedul ăsta trufaş cu un comportament mult prea ades ignobil?...

zăresc o furnicuţă în gură cu ceva alb minuscul căutându-şi de drum, numai de ea ştiut până unde, coborând şi suind prin rosturi de pavele. opt miliare suntem acum pe pământ şi mă văd în ea cărând poveri de kilograme şi gând...
oare în căpuşorul ei submilimetric există teama că dihania uriaşă care-o priveşte o poate strivi după voie oricând?
gândul mă infioară. poate aşa mă priveşte acum Dumnezeu şi pe mine şi-i zic furnicuţei: mergi, mergi Ioane cu bine...