Dacă înțelegerea este piesa de puzzle lipsă care completează ansamblul, atunci conștiința este piesa de puzzle diferită sau mai bine evidențiată, care permite apariția unei negații, sau capacitatea de diferențiere a sinelui față de fondul perceptiv sau intelectiv. Gândirea este un proces psihic conștient. Înțelegerea nu poate fi decât conștientă și e adesea declanșată voluntar, se realizează prin prelucrarea și sinteza unor configurații psihice din memorie sau prezente, legate de proprietăți ale obiectului pe care îl cercetăm.

Conștiința e caracteristică omului, mai precis a omului după ce a parcurs un stadiu anume al dezvoltării cognitive, fiindcă sugarii sau preșcolarii de vârstă mică nu au conștiință, în sensul restrâns al cuvântului. Conform psihologiei vârstelor, ea este un fenomen emergent, apare și se conturează ca rezultat al maturizării biopsihosociale. Înțelegerea face apel la experiență, deci la memorie, fiind o sinteză implicită a experienței actuale și a celei din trecut printr-o succesiune de procese inductive și deductive și uneori permite gândirea prospectivă, capacitatea de a anticipa viitorul prin observarea prezentului și subsumarea acestuia unor legi cauzale. Deși gândirea, deci și înțelegerea, este mereu conștientă, conștiința nu se confundă cu aceasta. Conștiința e o percepție asupra gândirii sau altor procese psihice, inclusiv afective, inclusiv asupra înțelegerii, o recunoaștere a lor ca fiind ale noastre și se realizează prin diferențiere față reprezentările și conceptele deja formate, stocate în memorie.

Din punct de vedere neurobiologic putem considera că tot ce ține de minte sau intelect este de fapt material, anume o experimentare sau trăire a unor complexe și infinit de multe configurații biochimice și biofizice (cum ar fi concentrația neurohormonilor sau neurotransmițătorilor, modul specific de stimulare sau inhibare, conducerea impulsului nervos) atât pe scoarța cerebrală, cât și în centrii nervoși subcorticali. Totodată putem lua în considerare interacțiunea cu alte persoane sau integrarea individului în mediul fizic și social, în sistemul ecologic, fapte care pot modifica pragurile de sensibilitate sau alți parametri biofizici ai proceselor nervoase. Sunt cunoscute fenomenele de facilitare sau inhibare socială, fenomenele de inducție hipnotică în grup etc. Percepția realității ar fi așadar trăirea directă a unor anumite configurații bioelectromagnetice mai mult sau mai puțin individuale – noi practic percepem lumea prin sistemul nostru nervos, ca și cum am sta în mijlocul acestui flux bioelectric, care apare ca urmare a transducției diverselor variații energetice din mediu (energie luminoasă, unde sonore etc.) în semnale fizice și chimice proprii psihicului omenesc. Aceasta e viața așa cum o percepem, nu este o fantomatică ”imagine” a lumii, ci efectul direct al materiei, respectiv al circulației unor ioni pozitivi sau negativi în corpul nostru. Putem avansa ipoteza că această amprentare materială a psihicului individului – care este de fapt o sinteză de fenomene materiale – va duce la copia la indigo a acestei imagini a lumii. Psihicul, fiind legat de lumea fenomenală, percepută de simțuri, prin relații de corespondență în timp și spațiu, va avea el însuși un anumit efect asupra mediului. Această relație se explică printr-o conectare variabilă a individului, de-a lungul vieții sale, cu lumea și cu ceilalți oameni care se află în contexte similare, astfel încât este posibilă o reacție în cascadă, prin multiplicare piramidal descendentă, în mediul fizic extern, ceea ce poate să explice anumite fenomene paranormale. Este vorba deci de acțiunea simplă a unui fenomen material asupra altui fenomen material, cu care are strânse legături cauzale.

Este cât se poate de simplu să aplicăm un model materialist, biofizic, în studiul percepției, gândirii, memoriei, atenției, afectivității etc. individului. Desigur este nevoie de o analiză precaută și atentă, căci se știe că rezultatele experimentale nu au colectat suficiente date pentru o concluzie clară și completă, nici măcar în ceea ce privește de exemplu percepția vizuală și ariile nervoase și tipurile de neuroni implicați. Dar cum s-ar traduce conștiința în acești termeni, din moment ce ea pare să ne așeze într-o poziție neutră, un punct de observație în afara propriului sistem psihic? Este sau nu necesar să adoptăm o poziție dualistă, bazată pe separarea realității în substrat ideal și material din punct de vedere epistemologic și ontologic? Răspunsul preliminar pe care îl aleg este că nu. Însuși Descartes plasa centrul gândirii raționale și deci al interacțiunii dintre om și mediu în glanda pineală, dar privea acest fenomen și ”sufletul” drept opuse ca natură fenomenelor materiale concrete. E cert că numai în lumina conștiinței putem gândi, înțelege și rezolva anumite probleme. Este posibil ca, din punct de vedere neurofiziologic, conștiința să implice anumite căi preferențiale de transmitere și prelucrare a impulsurilor nervoase și arii nervoase sau celule nervoase specifice, astfel încât experiența memorată în circuitele mnezice să fie diferențiată de experiența psihică a momentului, inclusiv de starea de veghe și disponibilitatea de prelucrare a stimulilor actuali. Ar trebui înțeles deci modul în care această diferență duce la activarea sau conturarea conștiinței. Am ajunge iar în impas logic, privind conștiința drept terță parte, observator al diferențelor interne dintre două moduri de activitate cerebrală diferite. Ori poate acea diferență conduce în mod automat la conștiință, de exemplu ca o rezultantă a unei reacții chimice sau a unei variații electrice (câmp magnetic)?

Starea de veghe, fără de care conștiința nu există, implică formațiuni și fenomene neurofiziologice specifice, e prezentă și la animale sau la sugari dar nu se confundă cu conștiința, care implică o diferențiere față de aceasta și o prelucrare complexă a stimulilor. În esență, oricare ar fi procesul psihic implicat, există o fragmentare a acestuia, o remanență a impulsurilor nervoase sau o imagine temporar statică a diferitelor configurații neuronale implicate. Astfel diferite instanțe temporale ale unui proces psihic stimulează pe cele similare din memorie. De exemplu suntem conștienți că percepem o anumită imagine și putem adesea amâna sau stopa răspunsul motor sau reflex la acest stimul vizual. Suntem conștienți de acel stimul fiindcă de-a lungul vieții am privit și am gândit asupra acelui stimul suficient pentru a vedea diferența dintre el și reprezentarea lui (mai ștearsă) din memorie. Este vorba de configurații biolectrice asemănătoare sau contrastante. În cazul lipsei unei reprezentări în memorie a stimulului, conștientizarea implică o diferență față de stimulii familiari atât de mare, încât percepția poate crea angoasă, o formă paroxistică a conștiinței. Putem fi conștienți de mediul extern sau extern, inclusiv de propria gândire (prin metacogniție). În cazuri extreme putem fi conștienți de întreg mediul înconjurător, iar alteori putem fi conștienți de întreg periplul nostru existențial, existând totuși o diferențiere a acestui stimul față de sinele actual. După cum spunea și Mihai Ralea, omul e un ”animal care amână”, conștiința fiind un atribut specific omului, dându-i șansa de a exercita autocontrol și liber arbitru. Adevărul neurofiziologic despre conștiință rămâne deocamdată terra incognita, iar mijloacele de studiu conduc la rezultate incerte, incomplete, contradictorii.

Conștiința poate fi definită și ca o experiență subiectivă și netransmisibilă a înțelegerii unui obiect, înțelegând prin obiect orice entitate sau ansamblu de entități ce poate fi delimitat prin procese psihice cognitive. Astfel ea înseamnă a percepe fluxul procesului de înțelegere dinăuntrul său, ca și cum ne-am afla în interiorul unui conductor de electricitate. Înțelegerea implică în mod cert anumite modificări bio-electro-magnetice, oricât de mic ar fi voltajul lor, este deci o sinteză într-un mănunchi calitativ superior a diverselor procese cognitive (percepții, reprezentări, gânduri) care oferă semnificații parțiale asupra obiectului secvențial, iar conștiința e modul specific în care organismul ia act de acest aspect al înțelegerii. În timp, o înțelegere superioară, mai bogată, a mediului intern și extern, duce la apariția conștiinței și ulterior la o conștiință lărgită, cu stabilitate neuropsihică sporită. Acest lucru are implicații asupra receptării diferitelor mesaje verbale, căci înțelegerea aprofundată a lucrurilor va duce la o igienă mentală mai bună, în care o anumită idee sau concept stimulează sinergic mai multe structuri și funcții ale sistemului nervos.