Cred că toți oamenii pe care îi cunoaștem vreodată, cuvintele, faptele, alura lor adie ca frunzele, adie în noi pentru totdeauna.

În ciuda faptului că mereu căutăm noul/schimbarea și nu avem limită, există o putere mai mare care în mod constant ne trage spre ce este familiar. În final, nu avem prea multe de spus dar nici de făcut aici, doar repetăm o melodie de o mie de ori s-o auzim bine, să o cântăm cât mai aproape de sunetul real,

să stârnească

spectatorii când o vor asculta să plângă în hohote, să bată din palme, să leșine, sară în sus de pe scaune,

să-și arunce hainele de pe ei de parcă ar vrea să-și dea sufletul și măcar încă o singură dată să mai asculte acel cântec.

Există o putere mai mare în noi care mereu ne trage înapoi spre ce este familiar, pentru că

siguranța vieții se află nu în ce schimbăm ci în a păstra orice flecușteț/trăire, indiferent care o fi,

pentru orice eventualitate, ... orice eventualitate. Menirea sufletului este să păstreze absolut totul, să nu arunce nimic, să nu uite nimic, ca atunci când ai un dulap plin cu haine, cumperi unele noi dar nicidecum nu poți să le arunci pe cele vechi, ții totul pentru că nu știi cum vor ajunge timpurile, și ce-i în mână nu-i minciună.

Sufletul este un fel de Stepan Plyushkin,

iar

uneori te miri că te doare pe când alții se bucură.