agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-02-07 | |
Când te vede cineva ieșind dintr-o casă dimineața, gândește că ai dormit toată noaptea.
(Casa este pântecul lumii care aduce la lumină omul, îl scoate din trupul ei ca nou, ca dintr-un somn adânc și odihnitor. Însă, atunci când ieși dimineața dintr-o casă, nu înseamnă neapărat că ai dormit, dar cu siguranță imaginea ta apare ca și cum cel puțin te-ai fi odihnit, ceea ce nu este totuna cu pierderea nopților, adică cu risipirea timpului de refacere… Ceea ce este clar este că atunci când ești văzut ieșind dimineața dintr-o casă, care nu contează dacă este a ta sau a altuia, se presupune că ai dormit și că ești odihnit, ceea ce relevă faptul că imaginea casei comportă fie imaginea pântecului născător al femeii, izvorul vieții, fie imaginea sursei regeneratoare de viață a pruncului așezat la sânul maicii – imagine în care alăptarea și căldura mamei sunt similare nopții –, fie ca spațiu absolut, edenic din care omul iese ca pentru întâia dată spre a-și asuma timpul luminii, adică ziua. În oricare dintre aceste ipostaze casa este un spațiu primordial, regenerator, profund iar actul de a ieși, în special dimineața din interiorul ei, amintește de actul creator primordial al divinității. Toată noaptea este o temporalitate în care somnul lipsește pe om de sine pentru a-i reda, dimineața, umanitatea care îl definește. Fără imaginea casei care sugerează pântecul, spațiul edenic, izvorul vieții divine, toată noaptea nu ar avea unde să se manifeste și nici nu ar avea capacitatea de a regenera. Casa, în acest sens, este spațiul infinit al întunericului în care lumina se frământă ca să iese, în care viața se transformă spre a prinde formă și care, dacă nu și-ar da sieși sens prin extirparea unei alte făpturi din imaginea sa în momentul dimineții, nu s-ar defini identitar ca orizont care se deschide, ca pântec care dă naștere, ca sursă a vieții. Ziua luminii nu este totuna cu timpul nopții. Cele două dimensiuni sunt despărțite de dimineață și de seară. Casa, ca imagine a nașterii, este legată de începutul zilei și de sfârșitul nopții ceea ce numim dimineață, ceea ce denotă că imaginea casei în înserare nu are identitate. Aici ea nu are rol temporal, deoarece nu contează în care casă va intra omul spre a se odihni, spre a se reface și a se regenera, însă în dimineață, casa este aceea care pentru că revitalizează imaginea omului, îi conferă și identitatea și unicitatea personală. Cu alte cuvinte, dacă seara casa devine tot mai întunecată, dimineața ea este prima rază de lumină. Vitalitatea pe care ți-o oferă casa în fiecare dimineață constituie, de fapt, identitatea persoanei umane, iar oboseala pe care o acumulează omul de-a lungul zilei, premergătoare nopții, este de fapt cauza tuturor înserărilor. Casa înnoptată pare a fi, în acest context, imaginea maternității și identității omului, pe când paternitatea reprezintă aici vioiciunea și vitalitatea cu care omul pășește prin lumina zilei spre înserare, spre noaptea regeneratoare, spre sânul cald și hrănitor al casei, ca și cum cineva ar privi un răsărit.)
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate