Este un lucru fastidios să vorbești despre normalitate sau despre etică. Din nefericire, prea mulți tineri au senzația că s-au maturizat când îmbrățișează ca principii a priori pentru conduita în societate idei ”machiavelice” superficiale de genul că scopul scuză mijloacele. Cunoaștem cu toții acel tip de tineri ”șmecheri” care adoptă legile lui Murphy (ceea ce nu ar fi ceva rău) dar și alte idei pesimiste și chiar imorale.

Există un binecunoscut cult al nesimțirii, al indiferenței, al lipsei de bune maniere, de respect sau conștiință adevărate. Deși nu au experiența certă a unei vieți îndelungate, tinerii cred că binele, din punct de vedere pragmatic, se opune binelui suprem și întrutotul moral. Ulterior ei aplică fără discriminare această lege pentru orice situație. Însă, dacă gândim cum gândesc ei, putem considera și noi că nu există lege morală absolută, dar putem învăța din situații minoritare și particulare de viață.

Cei care cred de exemplu că ”facerea de bine” este dăunătoare sau periculoasă sau păguboasă resping și marginalizează cazurile de bunătate, generozitate, milă și alte virtuți creștine sau umanitare, drept pericole pentru buna funcționare a societății, mai ales pentru randamentul acesteia și maximizarea utilității. Este vorba de un pragmatism dus la extrem, în care comportamentul etic e indexat drept ceva rău. Ei gândesc rar despre ceea ce e bun sau nu în mod clar și își permit doar o deontologie ambiguă cu multe ramificații și zone gri, în locul moralei binelui și răului.

Totuși putem ușor observa lacuna și erorile din raționamentele lor. Nu putem considera, așa cum fac ei, ceea ce se întâmplă îndeobște sau mai des drept binele sau normalitatea demne de a fi dorite. Acest gen de persoane au impresia că răul se petrece mai des – ceea ce poate fi adevărat la un moment dat în societate într-o anumită privință, și prin urmare este dezirabil. Ei cred că răul – un anumit de tip de rău sau act imoral – este mai util, mai bun deci, deoarece se petrece mai des, uitând că nu știu dacă societatea nu ar funcționa la fel de bine sau chiar mai bine fără acel gen de fapte imorale. Nu au nicio dovadă și nu pot infera logic concluzii imorale. Din punct de vedere pragmatic, ei cred că binele nu este doar ceea ce este util, ci este ceea ce are frecvență mai mare de apariție – deci să zicem , un numit fapt imoral, rău, în opoziței cu contrariul său. Ideea lor e că, dacă așa se întâmplă de obicei, înseamnă să fii prost să acționezi altfel. Numai așa merge, cred ei. Ei cred acest lucru numai fiindcă s-au obișnuit să vadă un anumit fapt mai des, nu fiindcă acel fapt este în sine rău, cum ar fi o faptă rea care ar duce la un rezultat bun.

Suntem deci la fel de îndreptățiți ca și ei să credem invers, anume că, dacă faptul bun se petrece rar, nu înseamnă că e dăunător și nici că repetarea lui ar duce la randamente scăzute ale sistemului social în ansamblu. Norma de grup, comportamentul care e așteptat din partea individului, adeseori, nu se confundă cu normalitatea, dar în niciun caz cu binele din punct de vedere moral.