Copilul fără jucării clădește cazemate din vreascuri lîngă sobă. Desenează în cărbune zâmbetul soarelui pe zidul de la intrare.

Sare pe urmele înghețate de ieri ale tatălui său, pas cu pas. Dacă zăpada e pufoasă, iese afară în șosete, ca să nu lase urme.

De Sfinții Mucenici îngenunchează în grădina încă rece să vadă cum răsar florile și cum apar gândacii, oare de unde? A doua zi, din nou.

Copilul învârte iute globul pământesc de demult al tatălui său până când axul lui se rupe. Nu are nicio importanță, vom cumpăra altul.

El nu știe că pomii au rădăcini și se teme că vor veni la el în cameră să îl fure. Crede că broscuțele sunt un fel de inimi care saltă din loc în loc.

Dacă face o boacănă, atunci sunt pedepsiți și închiși în bufet îngerul din turtă dulce și doamna gogoașă, nu el. Copilul se dă uneori peste cap ca să vină ploaia mai repede.

El este mereu o întrebare, dar și refuzul de a răspunde, de aceea Dumnezeu îl iubește. E liber.
Deodată, din papucii copilului, crește un copac.