Pocnește în soba metalică seara de joi,
o fi mică, o fi mare, n-am ieșit pe-afar'
spre întunericul încă înfierbântat
n-am cum s-o văd,
o să aud poate nu patru,
douăsprezece evanghelii
din depărtare, în amintire
dându-i inimii mele și spargeri
într-o vacanță studențească de demult
pe la o mare mănăstire

O fi bolta sobei
luminată de flăcări cumva,
deodată se-aude ceva,
vâlvătaia a luat lemnele-ncinse

Eu unul, când mă plictisesc de creațiile
altora simt că dispar,... mor,
mă cobor în alți rărunchi
de uriași, morți poeți,
sparg sare, drobi car în spinare cu sacii
prin salinele țării,
urlu neauzit de nimeni,
chiar așa "Dau creația mea pe foc
pentru un poem cu-adevărat ignifug"

Animalele mele de companie, de mă-ntrebați,
au deja o zi-ntreagă de sterilizare,
sunt curate amândouă, nu s-au infectat,
sunt sterile prin apă și foc
după cum erau seringile din metal, sticlă
pe vremuri fierte-n etuve

Pacienții poetici își așteaptă
căruțurile cu medicamente de versuri,
tratamentele sado-mazo —
să se-ncarce
pistoanele,
să se-arcuiască brațele
mironosițelor surori
ale crucii roșii de-apoi
înapoi, cu burțile-n jos, într-o parte,
spre fundurile lor

Serul liric de pe vremuri salva,
nu ca acela din prezent,
ăsta doar anesteziază
parțial, mediu, total,
chiar poate ucide pe unii
cum ucideau fiarele
în Colosseum martiri