agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-04-29 | |
Nu pot admite, încă, modul în care omul actual se poziționează față de sine prin compararea cu un altceva sau cu un alt altcineva pe care să îl considere tot un fel de sine, fără să mă gândesc la faptul că eu însămi încă nu mă pot raporta pe mine însumi propriei mele definiții. Cu toate acestea, ca prezență de sine mă definesc începând de la ceea ce fac și continuu rămân să exist prin ceea ce gândesc. Însă, ca existență care se manifestă înafara propriului sine, nu îmi mai găsesc dimensiuni necesare prin care să mă afirm, independent, ca prezență autonomă. De aceea, port, ori cred că am dezvoltat - și am certitudinea că sunt cauzate de imaginație - în mine două feluri de receptori, de simțuri și de simțiri. Pentru că cu amândouă mă îmbrățișez ori, mai bine spus, îmi pot îmbrățișa propria prezență, dezlegând-o astfel prin simțuri și prin intuiții să se manifeste ca stare, ca sine, ca spațiu, ca timp, ca un eu în care pe mine mă port, deși, de fiece dată în care mă pipăi, mă privesc, mă gândesc și mă visez astfel, constat că rămân într-un continuu devenind al unui altceva mereu exterior tuturor terminațiilor mele prin care mă receptez.
Și cu toate acestea, palmele mele îmi ating și îmi poartă în continuare carnea asemenea unui zeu atunci când mă mângâi. În ochii mei, ca în privirile unui înger, viitorul se deșiră întreg, integru și tot deodată. În gândul meu timpurile și spațiile se comprimă ca o lumină de stea în reflecția unui bob de rouă sau a unei lacrimi și după care, înflorind apoi piere, se aneantizează. Sunt, mă simt, sculptor, sunt îmi asum starea de arhitect, sunt și mă visez poet, sunt lăsându-mă deșirării marginea tuturor orizonturile care se ascund de și din sine pe și în sine ca într-un cimitir al amintirilor... La urma urmei, îmi pare că orice, oricare tip de comparație se exprimă prin mine cum o metaforă își găsește expozeul adăugându-și dimensiunea unei universale amintiri, de fapt, a unei unice Amintirii. Metafora este, așadar, la urma urmei, regina clipei ce se lasă prinsă de închiderea pleoapelor. Prin urmare, îmi pare că devine atât de firesc să mă întreb, cine este Regele? Și al cui?... Și, cu atât mai mult, mai firească îmi pare a fi îndoiala de sine care așteaptă să afle răspunsul despre cu cine trebuie să mă compar pentru a fi ceea ce îmi este dat să fiu fără să îmi propun să devin, dar, mai ales, pentru a rămâne în a fi?!
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate