vorbesc de unul singur cu tine-n gând te-ntreb de-ţi mai
aduci aminte de seara acelei zi de mai când eu imberb
şi tu copilă la voia întâmplării sau a sorţii stăteam
la cinematograf alături

era o comedie chicoteai râdeam şi eu cum ne foiam genunchiul
meu genunchiul tău se atingeau era molcuţ genunchiul tău
călduţ strengar dar fără de prihană până la urmă ce ştiam
de noi copii nevinovaţi zvârliţi în lume

habar n-aveam la vârsta aceea că suntem două fire de curent
şi repetatele atingeri erau de fapt chemarea ancestrală
de a ne umple cu energiile subtile şi sublime ale iubirii

scurt circuit genunghii au rămas lipiţi şi mâna ta micuţă
s-a culcuşit în palma mea precum o păsărea în cuib şi ne-am
privit în sală se râdea filmul rula dar fără noi genunchi
şi mâini şi umeri se pupau în legea lor şi noi tăceam

tăceam tăceam înfioraţi şi tot tăcuţi ţinându-ne de mână
mergeam pe stradă după film nu mai eram pe stradă pentru
nimeni străini eram şi nu eram străini

aicea stau şi te-ai oprit în curte-n stânga porţii un castan
nu gros în trunghi şi plin de flori era-n amurg părea un
candelabru aprins anume pentru noi cred că mi se-nverzise
ochii şi-ai tăi se încărcau cu-adânc de cer spuneai ceva

nu te-auzeam îţi urmăream mişcarea buzelor şi nu ştiam
de ce aveam aşa de mare poftă de zmeure coapte ţi-am
zis să-şi muşti din buze şi să-mi spui dacă sunt bune

ai făcut ochii mari pentru o clipă apoi ai râs te-ai
repezit pe mine pe vârfuri ridicată m-ai fulgerat cu un
pupic pe gură şi ai fugit în curte la uşa casei mi-ai
făcut din mână

pe strada ta nu mai sunt case curţi şi câini să latre
sunt blocuri altă lume numai castanul a rămas de clipa
noastră să-şi aducă-aminte

ieri am trecut pe lângă el copac bătrân bătrân şi eu
e înflorit dar pare trist parcă mă-ntreabă ce-a fost
cu noi o viaţă-ntreagă de nu ne-am ma văzut şi de ce
măcar atunci cândva noi nu ne-am întrebat de nume...