de unde am pornit eu, în zare, vedeam cum soarele cade mereu și mereu. d’aia am ales să merg cu spatele, să pot privi cum încolțește din pământ, în fiecare dimineață altfel.

te poți mulțumi cu atât, cu un răsărit care nu este al tău, cu un orizont de care te îndepărtezi, până te lovești de hăul care îi înghite pe toți cei care merg cu spatele.

auzisem despre el, dar nimeni nu aruncase nici măcar o funie în hăul ăla, nimeni nu-i văzuse marginile, nimeni nu trecuse prin el.

povești, așa le credeam.

în timp ce cădeam, îmi aminteam, sclipirea soarelui și mângâiam din priviri cerul albastru care se închidea ca o pungă.

aș fi vrut să plouă, să-mi pară o perfuzie cu nori și cer și soare, toate topite în lichidul ce mi-ar fi pătruns în venele strâmbe.

gânduri, nici măcar disperare.

după ce ai mers o viață, cu spatele, un hău lacom, care te înghite mocirlos, îți pare un sărut, iar pielea ce ți se jupoaie de pereții colțoși îți tremură a mângâiere.

ai vrea să îți aduci aminte cum era când plângeai.

ce gând prostesc, îți spui. cazi, te afunzi, te îngropi, te transformi în nisip. de unde izvoare de lacrimi? nici suflet nu mai ai în tine. doar oasele sparte. din crăpăturile lor zboară, în stoluri, ultimele dorințe. oricum erau doar niște vise, le țineai ascunse în măduvă, acum le-ai eliberat, să se împlinească altora.

…

atât de gol încât nici n-ai simiți izbitura, doar o lumină de gând te mai ține treaz,

implantul de suflet.

prea scump pentru unii, prea departe pentru alții. și nici reclamele nu ar da bine pe un afiș din care, flăcări tridimensionale scuipă smoală.

d’aia nu s-ar îngrămădi nici sponsorii.

ar mai fi povestea aia, locul în care, într-o noapte de vară, fiecare stea căzătoare, s-a risipit puhoi de suflete.

pentru copiii aruncați pe caldarâm, pentru mamele cu frunțile încolțite pe cruci, implant alături de ale lor, câte unul, de rezervă, pentru când se va fi topind cel original, ca să nu pornească, și ei, la drum, cu spatele.