În ‘96, Cristi (fratele mai mic al tatei) a murit
după ce s-a aruncat de la etajul patru, sărind prin fereastră.
De aproape treizeci de ani mi-e frică să mă privesc în cioburi.

Curând camera lui s-a făcut o pasăre ce visa sǎ-și taie din aripi.

Nu împlinisem nici șapte ani
când am văzut pentru prima dată cuiele
înflorind în lemnul singurătății.
Era prea multă lume
doar eu culegeam flori
ele intrau înapoi în pământ și nu mai aveau să fie văzute vreodată.
Nu știam că poezia poate fi o promisiune care are puterea
să treacă dincolo.

Viața are o groapă comună pentru toți
iar sinucigașii sunt lepădați în capătul cimitirului.
Dar în lumea asta se judecă dupǎ mintea oamenilor
iar ei nu știu câtă dragoste poate plânge în ochii unui copil.

Cristi avea douăzeci și unu de ani neîmpliniți
și trupul lui frumos primea deja botezul pământului.

Nu puteam să vărs lacrimi
căci moartea era vie și lacrimile ei nu mai au niciun gust
care să poată fi încercat.

I-am păstrat cărțile preferate
uneori făceam avioane din hârtie și coloram cuvinte pentru lumea lui.
Am scris cu degetul retezat pe toate ușile de la morgă dar dragostea nu mi-a răspuns.

Să fii îndrăgostit e ușor, să iubești e atunci când am înțeles cǎ Dumnezeu mi-a dat o foaie albă pe care să pot săruta cel mai frumos rai pentru Cristi.