Trei texte pe care le-am descoperit pe internet la Bel Esprit, Martin Heidegger și Hannah Arendt – o iubire tulburătoare, traducere și adaptare: Miruna Cârstina, disponibil la: https://bel-esprit.ro/martin-heidegger-si-hannah-arendt-o-iubire-.tulburatoare/, accesat 18.01.2024, aparținând doamnei Hannah Arendt, m-au provocat la o scurtă meditație. Acestea sunt:
- „Puterea și autoritatea nu sunt același lucru. Puterea este capacitatea de a forța oamenii să facă ceea ce nu doresc, în timp ce autoritatea este capacitatea de a-i convinge pe oameni să facă ceea ce trebuie.”
- „Responsabilitatea aparține acelora care sunt capabili să o preia. Unul dintre semnele evidente ale maturității este capacitatea de a lua asupra ta responsabilitatea pentru viața ta.”
- ”Democrația este un mod de a trăi împreună în libertate, fără a depinde de autoritatea unei elite.”
Sinteza reflecțiilor care au rezultat este:
Democrația este fie expresia unei comunități mânată de ideologii egalitariste care a ales să trăiască fără elite, fie puterea temporară ce are capacitatea de a alterna între ele elitele. Ca atare, democrația este societate umană care acceptă ca elitele să se lase edulcorate de ideea de a conduce, tot astfel cum comunitatea se lasă fascinată de puterea persuasivă a elitelor. Altfel, în cazul în care elitele pretind că știu nevoile comunității fără a o asculta, fără a-i oferi capacitate de a refula prin vot, atunci diferența dintre putere și autoritate devine atât de firavă încât împinge comunitatea maselor de votanți la revoltă și revoluție. Revoluția, prin urmare, începe cu revolta acelora care consideră că interesele lor nu sunt susținute și reprezentate, și este înfăptuită de către aceia care visează că pot construi o lume superioară celei în care trăiesc, o lume care, însă, nu are ca obiectiv imediat, din păcate, împlinirea nevoilor și necesităților imediate a celor revoltați. Prin urmare, întotdeauna revoltele și revoluțiile sunt confiscate în numele unor idei utopice. Ca atare, democrația, înțeleasă ca cel mai eliberator spațiu uman, este reprezentată de cei care sunt revoltați în numele libertății și nu de aceia care confiscă idealurile libertariene în numele intereselor unor interese și tensiuni umane.
Pe de altă parte democrația nu poate exista fără elite, precum elitele nu pot fi reprezentări ale unui regim autoritarist. Democrația este extrema teocrațiilor și ideologiilor autoritare. Din cauza ei putem împărți lumea între spații care sunt construite conform unor principii și spații care se constituie în numele unor principii. Diferența constă între cei care au o tradiție în a teoretiza despre valori și a acelora pentru care valorile reprezintă moduri de a-și atinge propriile interese. De aceea, oricare altă formă suverană a umanului, afară de democrație, nu se raportează unor principii, ci numai impunerii unei ideologii de masă. Ca atare, putem spune că democrația exprimă libertatea de a provoca, de a detona, de a smulge din firea umanului viitorul. Pe când, despre oricare altă formă de a fi în lume, a cărei preocupare se rezumă la a căuta soluții pentru a încorseta estetic realității comunitare care să răspundă unor idealuri viitoare, putem spune doar că rămân provocatoare atât cât să nu le spunem utopice. Pentru că, în viziunea acestora, totul este deja stabilit, și, ca atare, hotărât. Cu alte cuvinte, consemnat într-un proces verbal al cărui rol nu este de a justifica niște decizii anterioare în fața unei evaluări viitoare, ci de a stabili însuși viitorul. Un precedent care va da naștere altora. Ceea ce, deși pare a fi imposibil, rămâne, cel puțin în potență, viabil. Este imposibil numai dacă consideri că viitorul este implacabil în aceiași măsură în care nu poți schimba trecutul. Cu toate acestea, nu se paote vorbi în acest fel despre o anumită predestinare, ci numai despre un rezultat al acțiunilor trecutului care, prin prezent, dacă sunt corect judecate și aplicate, devin și impun viitorul. Vorbim despre libertatea pe care o are trecutul de a decide pentru viitor. Despre viitorul care urmează să devină înfăptuindu-se din perspectiva faptelor care îl provoacă. Vorbim despre proiecte și construcții. Despre viziuni obținute în urma unei educații. Despre arhitectură și responsabilitățile pe care ni le propunem azi spre a ne asuma ceea ce va fi mâine. Despre ceea ce vom trăi ca fiind în cei care vin după noi atunci când nu vom mai fi în lumea lor. Despre ceea ce vor împlini și administra ei. Ca atare, destinul democrației este o reflecția a libertății în măsura în care stabilim și suntem de acord că ceea ce vedem azi reprezintă, într-adevăr, ceea ce ne dorim să privim și mâine. În același fel în care vedem casa în care vom locui în proiectul realizat de arhitect. Sau cum avem certitudinea că scrisoarea ce ne-a fost adresată ne va aduce mesajul așteptat. Chiar dacă nu cunoaștem conținutul mesajului și, poate, nici cu exactitate timpul, ziua, ora în care va sosi, avem certitudinea de a ști și motivația pentru care o așteptăm, deoarece știm că o vom primi cu siguranță. În același fel ne raportăm și libertății p care ne-o oferă democrația. Deși, diferența modului în care vom recepta scrisoarea va fi dată de conținutul acesteia. Dar acest fapt este intim. Mesajul este, prin urmare, unic. De la persoană la persoană. Așteptarea însă este universală, deși se repetă cu fiecare destinatar.