Am în față o carte care a stat cuminte, în bibliotecă, vreo treizeci de ani. Am cumpărat-o de la un anticariat pentru că mi-a plăcut coperta, care părea dintr-o piele fină cu toate că era carton presat, și scrisul auriu de pe cotor. După cum arăta n-ai fi zis că a fost tipărită cu peste o sută de ani în urmă. Și titlul, de pe prima pagină, m-a atras : Compendiu de Istoria Generale cu geografia respectivă conform ultimii programe officiali pentru învățămentulu secundariu. P.I. Cernatescu. A doua edițiune revedută, corectată și considerabile inavuțită. Bucuresci Typographia Lucrătoriloru Associați 12, Pasagiulu romanu 12. 1868.
Un timp am folosit-o pe post de somnifer. Era imposibil să nu-mi vină somnul, și să adorm, dacă citeam două-trei pagini Nu mi-aș fi adus aminte de ea dacă nu citeam, adineaori pe net, următoarele:
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezbaterile publice cu privire la configurația pe care ar trebui să o dobîndească limba națională de cultură vor conduce la crearea unui cadru instituțional adecvat, Societatea Academică Română (1866), transformată în 1879 în Academia Română. Dominată de filologi și scriitori, instituția academică și-a propus prin chiar actul de întemeiere realizarea de urgență a trei obiective prioritare, cu intenții implicit normative: determinarea unei ortografii românești unitare pe baza grafiei latine, elaborarea unei gramatici a limbii române și întocmirea unui mare dicționar al limbii române. În realizarea tuturor acestor trei obiective, lucrările au fost dominate în primul deceniu de concepția latinizant-etimologizantă, întrucît latiniștii ardeleni și adepții lor dominau numeric în gremiul academic. Printr-un fel de sinteză a numeroaselor prouneri ortografice anterioare, Academia a reușit să impună în școli, în cele două universități recent înființate la Iași și București, în administrația publică, precum și într-o parte din presă, un sistem ortografic purist-etimologic maximal, care prevedea menținerea aproape identică a formei latinești originare cuvintelor de origine latină, și extinderea, prin analogie, a acestui procedeu, și la alte cuvinte
(Eugen Munteanu, Dinamica istorică a cultivării instituționalizate a limbii române, în “Revista română”, Iași, anul IV, nr. 4 (34), decembrie 2003)

Dar să mă întorc la compendiul amintit și să citez din el câteva fraze:
Definițiunea istoriei. – Istoria este narațiunea fapteloru împlinite de omeni: obiectulu ei este, spre luminarea omeniloru, descrierea adeverată a evenimenteloru bune sau rele ce se raportă la genulu umanu. Avem istorie de diverse spece: istoria litereloru, a sciențieloru, cu un cuventu a totu ce, fie ideaă, lucru ori personă, se nasce sau se produce, cresce și se dezvoltă, more sau se transformă, și cari nu sunt suppuse la legi immuatabili ca vegetalile
Cum e și firesc se trece apoi la:
Marile divisiuni alle istoriei Universali – Dicendu adeverelu precisu, sunt numai doue epoche mari: timpurile vechie și timpurile moderne. Celle d`intîiu termină cu Roma, pentru că imperiulu romanu, ca un mare ce recepe tote rîurile, recepusse tote civilisațiunile ce lu preceseră: artea și sciința Grecilor cari, și ei înșii, fusesseră eredii Oriintelui, apoi religiunea Iudeei, industria și comerciulu Tirului și Cartagini, Miletului și Corintului. Celle de allu doilea începu cu invasiunea barbariloru și cu triumfulu deplinu allu creștinismului, atnci când omeni nuoi, alte sentimente și idee mai generose arată pre scena lumii și o iau, pucinu câte pucinu, în potestatea loru.
Apoi, nu prea departe:
METODELE ISTORICE SUNT URMÃTOARIELE:
Metoda geografică cându și ia puntulu de purcedere în divisiunile politice.
Metoda chronologică, cându urmedă regularu cursulu timpului.
Metoda etnografică, cându trată despre vițele umane
Metoda sinchronică, cându coordină și pune în paralellu evenimentele
Metoda dogmatică, cându caută a esplica successiunea evenimenteloru, ca cause și effecte.
Mă opresc aici că (era să zic cându) și când scriu parcă mă apucă somnul.