11.08.24

Ieri după-masa am fost la plimbare în București. Starea de fapt a orașului mi s-a părut dezolantă. Cu trei mijloace de transport, de acasă, am ajuns la Cișmigiu. Din prima ochire m-a șocat neplăcut aspectul aleilor și băncilor, murdare de găinaț de porumbel în mod excesiv - erau vremuri când nu era așa. Nu mai sunt toate ciorile acelea rău prevestitoare de acum câțiva ani, în schimb e plin de alte zburătoare și altă mizerie. Lacul, din nefericire, era murdar și verde de mătasea broaștei, parcă chiar mirosea neplăcut mai de aproape. Cu toate acestea, o altă surpriză neplăcută a fost că pe lac erau mai multe cupluri, inclusiv cu copii, cu diverse ambarcațiuni, făceau stropi, se atingeau de mizerie. Flori - aproape deloc pe alei. Aveam cu mine o sticlă mică de apă plată de acasă și m-am oprit să cumpăr o acadea - vânzătorul mi-a spus că e 5 sau 8 lei, eu nu am mai zis nimic și un tovarăș de-al lui a remarcat că cerusem acadea, nu apă, și mi-au dat una, cu 2 lei - am stat pe o bancă lângă lac și am gustat-o; era ceva rău la gust, toxic probabil, și am aruncat-o. Erau unii oameni de treabă în parc - și tineri și copii și bătrâni, erau și câțiva tineri îmbrăcați ciudat, stilul gotic sau cum i se spune, și câțiva în haine mai scumpe și noi. Erau mai multe cupluri, bărbat și femeie, care-și plimbau câinii. Am mers încet, m-am odihnit din când în când. M-am oprit și la băncile din pietrișul de lângă marele platan, bătrânul venerabil de lângă ”movilă”, nu știu de ce au acoperit pământul de lângă el cu pietriș, cum mai intră apa de ploaie, ori poate tocmai așa e protejat? Mă gândeam la valoarea spirituală a copacului și s-a așezat aproape odată cu mine un bărbat care părea oarecum nebun, cu un ziar, și care îmi arăta ceva scris acolo și spunea că e vorba de dezvăluiri privind o ultimă iubire, înainte de moarte, a lui Blaga, și a continuat cu remarci politice cu venin față de teroarea roșie a comuniștilor; m-am simțit iritată și i-am spus ca pe mine să mă lase în pace. A mai bombănit câteva cuvinte și abia după câtva timp s-a mutat mai departe, tot lângă venerabilul platan. Am ajuns apoi la rondul scriitorilor (români), care acum se numește altfel, ceva gen aleea românilor și am mers spre stânga - din păcate uitasem că acolo ajung la colțul șahiștilor, unde era periculos, căci se puteau lua cu batjocură de mine, cum am mai pățit. În plus, când să intru pe alee la stânga, văd un bărbat în spatele meu (mă răzgândisem și m-am întors brusc) care se freca între picioare, de fapt strângea de ceea ce avea în pantaloni, așa că m-am înspăimântat, el a spus ceva despre căldura de afară și eu am mers cât am putut de repede pe alee, trecând în goană pe lângă nelipsiții șahiști, fără să îi privesc. Era și un biet motan tricolor acolo, care mânca iarbă. Era și un biet motan tricolor acolo, care mânca iarbă. Am trecut pe lângă ”gura adevărului” de lângă debarcader, în care pentru câțiva lei trebuie să bagi mâna cu palma în sus (groaznic, unde totul e murdar), ca să ți se ghicească viitorul. Erau zone cu asfaltul aleilor adânc rașchetat. Am ieșit pe la ”potcoavă” și m-am uitat la ceas - era patru și jumătate, eu plecasem de acasă la două și jumătate. M-am gândit atunci să merg în grădina botanică, unde, într-o vreme, era mai frumos și mai curat, unde te puteai efectiv relaxa și bucura de natură. Din păcate, am constatat că aparatul meu foto avea bateria descărcată, așa că am făcut doar câteva poze cu mobilul. Cel mai interesant a fost bărbatul în vârstă, cu păr alb, care a ieșit în goană din Cișmigiu călare pe o singură roată, ceva mai mare, fără să pedaleze, și a luat-o pe bulevard înspre Operă la dreapta. Mi-a amintit de legenda Miței biciclista, care locuia în apropiere, dar care, probabil, pedala pe bicicletă. Parcă l-am mai văzut undeva. De parcă nu era destul că avem peste tot trotinete cu două roți de închiriat, dar gratis probabil, pe care vezi cocoțați și bătrâni chiar, în sus și în jos (îmi amintesc cântecul ”să-ți dărui moftul preferat și-o trotinetă cu ataș” (Peste răbdări, Pasărea Colibri) sau ”în grădina botanică, într-o duminică…blugii rupți la spate” (aceiași, Miruna). Erau încă pe străzi tineri cu blugii găuriți, deșirați.

M-am gândit că la grădina botanică aș fi putut să nu găsesc apă de cumpărat și am traversat la McDonalds să iau o sticluță. O sticluță de jumătate de litru, plată, m-a costat opt lei (San Benedetto, singurul sortiment disponibil). M-am întors, dar era cam cald în stație - am luat un troleibuz (69 sau 70) și am întrebat dacă ajunge la grădina botanică - dar cei dinăuntru nu prea știau sau nu au vrut să răspundă; cineva a fost amabil și mi-a spus că nu ajunge. Am coborât la prima stație, la Kogălniceanu. În stație era o femeie cu aer de așa-zis ”panaramă”, am impresia că așa numește prostimea, cu rujul prost întins și strident, cu aer de nebună poate, care a fost foarte amabilă și mi-a explicat că numai 61 merge, de la piața Rosetti, și poate încă o mașină, nu mai știu care, și nu știu de unde ea știa că 61 se apropie deși nu l-am văzut în zare - într-adevăr era 61, dar nu m-am urcat, de teamă să aștept prea mult la întoarcere și aveam și de mers mult pe jos. Pe internet erau multe mijloace care trebuiau să ajungă la grădina botanică dinspre Universitate, dar au fost deviate, din câte am înțeles, dacă oamenii aceia aveau dreptate (aviz amatorilor). Bulevardul și rondul de la Kogălniceanu erau aproape pustii, un alt motiv al renunțării mele la prima destinație. Am mers apoi pe rond înapoi către stația de troleibuz (chioșcul unde se vindea kebab era tot acolo, de mult timp) și am privit statuia lui Kogălniceanu și poza lui cu piciorul stâng în față și apoi a venit tot un 61, m-am întors două stații și am coborât la Universitate, unul din locurile pe unde m-am plimbat adesea în tinerețe. Am uitat să notez că ajunsesem la Cișmigiu cu un troleibuz 69 sau 70 luat de pe Bd. Carol, am putut vedea că Biserica Armenească era în renovare, deși era în stare bună, în timp ce clădirile umbrite și vechi - parcă râncede - de pe umbrosul Bd. Carol, erau lăsate în voia sorții, cu tentativele vechi și urâte de maculare cu grafitti, de mulți ani încoace la fel. La statuia lui Rosetti erau tot nelipsiții mulți porumbei, cu nenumăratele și obișnuitele lor gâlcevi. M-am uitat îngrijorată după porumbul alb, dar nu era acolo, l-am văzut totuși ulterior printre porumbeii din Cișmigiu sau de pe Bd. Bălcescu sau Bd.Magheru.

Clădirea Universității era acoperită de panouri de renovare, probabil și acestea vechi. Biserica rusă din apropiere era, cred, în sfârșit renovată, dar nu m-am mai dus să o vizitez, am așteptat foarte mulți ani în zadar, era mereu în renovare. Bisericile Italiană și Anglicană erau și ele mereu închise în vremea când eu eram tânără și mergeam, vrând-nevrând, la plimbare, căci eram izolată sau chinuită. M-am apropiat de statuia lui Ion Heliade-Rădulescu și am citit inscripția omagială și m-am întrebat asupra influenței italiene care a dus la cuvântul penna - probabil pana, adică scrisul - de pe soclu, fără să cunosc răspunsul. M-am îndreptat spre pasajul de trecere, am trecut pe lângă buchiniști, am coborât și am urcat scările rulante spre Arhitectură, remarcând că pasajul era destul de curat și mai erau, probabil în zilele lucrătoare, câteva magazine deschise la subsol. Și în Cișmigiu erau anumiți vagabonzi sau pierde-vară care stăteau lungiți pe bănci. La fel erau și în continuarea plimbării mele.

12.08.24

Ieri nu am reușit să povestesc tot ce mi s-a întâmplat pe 10 august la plimbarea mea în București, voi continua acum. Am ajuns, cum spuneam, la Universitate și am traversat spre facultatea de arhitectură. Am făcut câteva poze cu mobilul cu Teatrul Național și cu hotelul Intercontinental, pe care scrie acum Grand Hotel (de fapt nu știu de când), dar pe panoul de lângă pasaj, ieșirea spre hotel, scrie Inter. Fântâna stradală de lângă Arhitectură era în funcțiune și am făcut un mic filmuleț cu ea și cu porumbeii de acolo. În stânga mea stătea pe o bancă din colțul opus o femeie tânără care avea aer de prostituată, cu ciorapi negri până la genunchi pe caniculă și cu o rochiță scurtă. M-am uitat din nou și m-a izbit neplăcut faptul că i se vedeau puțin chiloții de culoare deschisă sub rochiță, în contrast cu ciorapii negri. Ulterior, după ce eu m-am așezat pe bancă, de cealaltă parte a fântânii, ea a plecat. După ce am plecat către Piața Romană pe bulevard, ea m-a ajuns și m-a depășit și am constatat că nu erau chiloți, ci o pereche de pantalonași scurți. În dreapta, după ce m-am așezat, erau două fete de care mi-a plăcut, pe o altă bancă. Dar mai era și o cruce sau troiță din fier, ciudată, vopsită negru deasupra, cu verde dedesubt, pe care stătea un porumbel pleoștit. De după cruce, din spatele meu, venea un cântec ciudat la flaut sau fluier, evident din partea unui vagabond sau cerșetor, m-am gândit eu cu neplăcere, fiindcă am mai pățit lucruri neplăcute cu astfel de oameni. Era un vagabond cu fluier sau flaut alb, spart, slăbănog, deșirat și ciolănos, genul tipic, în pantaloni scurți și cu barbă. Fluierând obsedat, a trecut pe lângă mine spre o gură de canal, unde a lăsat o sticlă cu alcool probabil, nu m-am uitat prea mult la el și la ce făcea. Era agresiv, cum am mai spus că am mai pățit - și poate că a fost plătit sau manipulat să mă urmărească, căci la un moment dat am avut impresia că profera ceva rău la adresa mea, dar nu știu sigur, ceva ca și cum credea că eram curvă - ceea ce nu am fost, nici măcar metaforic, toată viața, ci am fost, după cum spun unii și chiar și eu, mai degrabă inversul curvelor. Chiar dacă nu aș fi avut bani deloc, nu cred că m-aș fi prostituat, chiar dacă ar fi fost normal și necesar, mai degrabă aș fi murit de foame. Poate că totuși m-am înșelat, confundându-l cu un bărbos înalt dar și solid care m-a izgonit și m-a scuipat din spate pe o stradă din Voluntari, de două ori, cu ideea că eram curvă și cu multe acuzații probabil pe care nu le ascultam, proferate cu voce tare, și cu ideea că locul meu e la biserica din apropiere, nu pe stradă. M-am dus apoi să văd pentru ce sau cine era crucea de fier și, în mod paradoxal, a venit dinspre străduța din dreapta mea un bărbat cu aer nemțesc (sau așa mi s-a părut) și s-a uitat aspru la mine - amintindu-mi de distincția Crucea de Fier dintr-un vechi și urât război. Inscripția de pe cruce era acoperită cu vopsea, dar porumbelul stătea plouat tot acolo sus, iar jos, la baza crucii, era un porumbel mort mai demult, cu burta în sus. Am luat-o apoi pe bulevard, oprindu-mă de vreo două ori pe băncile de pe alee. Am observat că erau buticuri sexuale aproape de hotel și patiseria-simigeria Luca, nume ce îmi amintește de tragedia fostei mele colege Irina, care a murit într-un accident de mașină la Crăciunul anului 2020, fiind împreună cu copilul ei Luca, care avea vreo 8-10 ani și era pe scaunul din față, nu știu sigur dacă și copilul a murit. Oricum, astfel de patiserii erau multe cu mult timp înainte ca ea, și copilul eventual, să moară, și erau de la început cu firmă neagră care nu îmi inspira ceva bun - la fel există și patiseriile Matei - probabil că și acest fapt a contribuit puțin la ghinionul Irinei - se știe că cuvintele cu aripi și gheare (și ea mi-a vorbit odată în glumă că cei patru evangheliști au fost trei: Ioan, Luca și Matei - ceea ce îmi amintea de I.L. Caragiale și fiul său Matei.)

Am traversat spre biserica Italiană și am descoperit că era deschisă, ceea ce în trecut nu mi s-a întâmplat și m-am gândit să o vizitez în sfârșit înăuntru, dar a venit din spate ciolănosul și mi-a fluierat puternic în ureche aceeași melodie și apoi a intrat înaintea mea în biserică, așa că nu am mai intrat, ca să scap de el. Am mers înainte. Toată scena stradală, ca în alte dăți de-a lungul vieții mele, era aranjată ca un teatru pentru minciuni și aberații ale proștilor despre mine, cum a fost adesea, încă de când eram copil, dar eu nu bănuiam.
Am mers dincolo de Biserica Italiană până la Piața Romană cu câteva întreruperi și incidente neplăcute. Am observat două cofetării de modă veche - Casa Capșa pe partea cealaltă a bulevardului și Scala pe partea mea. Nu am intrat, nu mă interesează dulciurile. Am intrat în schimb la librăria Humanitas, nu am stat mult, am întrebat de Russell, Istoria filozofiei, dar aceea apăruse de mult și se găsește foarte greu, chiar și la anticariat. Poate o să mi-o cumpăr într-o zi în engleză, dacă nu va fi prea scumpă. În schimb am cumpărat În căutarea fericirii, deși poate că pentru mine era prea scumpă - în general e mai avantajos să cumperi cărțile online. Am ieșit repede din librăria respectivă, unde dominau umbra și culorile spre negru, închise. În general, un sentiment puțin întunecat. Am mers mai departe și mi s-au întâmplat căteva lucruri foarte neplăcute - în primul rând, eram una din puținii pietoni pe acel tronson al bulevardului la acea oră, pe lângă câțiva turiști, parcă asiatici. Am trecut prin două sau trei zone cu imobile împuțite - cu miros greu, umed și îngrozitor, astfel încât am mers cât am putut eu de repede, să le depășesc. Nu erau magazine la parterul lor sau erau închise și nu m-am uitat în sus cu atenție - era un miros înfiorător. În general, erau doar câteva magazine deschise pe tot bulevardul și erau cam proaste, nu era ceva luxos și nici frumos. Două galerii cu pictură erau deschise și fără vizitatori, unde nu am intrat, din diverse motive. Într-unul am fost invitată de artistă sau de paznic, nu știu ce era, că era oricum gratis, dar nu mi-a plăcut pictura neagră de la intrare, iar în al doilea, tot pe lângă teatrul Nottara, erau un fel de acuarele sau un stil asemenea, și o doamnă în vârstă și aparent obosită, placidă, apatică, stătea în vitrină și parcă picotea, cred că nu m-a văzut, și nu am vrut să deranjez. În plus am mai trecut și pe lângă două mașini parcate pe trotuar, cu distanță între ele, ambele cu ușile sau geamurile deschise (nu m-am uitat), din care se răspândea, victorios, același oribil și toxic miros de nu știu ce, diferit de mirosul toxic al clădirilor. (În trecut eu am fost otrăvită real în taxiuri cu anumite substanțe cu mirosuri oribile aproape de fiecare dată când luam taxiul, în timp ce dvs. sau alții sunteți otrăviți poate mai rar, deci poate nu credeți povestea mea - unii spun, peste mintea mea că eu am fost în permanență ținta tuturor.)

Am ajuns apoi la librăria Cărturești Verona, care este amplasată într-un colț din bulevard, într-o căsoaie veche, care se ridică ceva mai în spate, lăsând un colț de teren fără construcție pe el și neamenajat, colț pe care îl știu de mulți ani. M-am codit puțin și am intrat totuși, deși eram cam obosită și treptele erau oblice și înalte, mai ales fără balustradă. Am urcat cu greu și am arătat cartea mea, ca să nu fiu luată drept hoață, și am descoperit universul Cărturești, într-o casă masivă și relativ urâtă ca arhitectură pentru gustul meu și cu decorații - tavane cu stucaturi și tocuri de uși lăsate intenționat să pară vechi, uzate, era un amestec de vechi și nou care mie mi se pare de un gust îndoielnic sau oarecum pervertit. Eu cunosc sărăcia și ceea ce e vechi și mirosurile vechiului și mi se pare nedrept și urât să le contopim cu ceva nou. În sfârșit, poate așa e moda sau a fost nu demult. Nu am intrat și nu am adăstat peste tot. La un moment dat a intrat o nemțoaică înaltă care spunea ”sehr schön!” cu voce tare și puțin pompos, în stilul caracteristic al unor doamne și o altă doamnă, poate gazdă sau bucureșteancă, îi arăta cu mândrie și solicitudine o sobă de teracotă, parcă întrebând-o pe vizitatoare ce părere are. Mie nu îmi plac nici sobele de teracotă în librării. Sobele de teracotă îmi amintesc de cursurile de genetică din trei facultăți și parcă în toate trei, oricum în două, am făcut cursul în camere cu sobe de teracotă. M-am oprit puțin și privirea mi-a fost atrasă neintenționat, întâmplător, de Doctor Faustus, dar încă nu am terminat nici Muntele Vrăjit. Spre neplăcerea mea m-a sunat mama exact când eram în clădire și am sunat-o totuși imediat să vorbesc cu ea - era chipurile îngrijorată unde sunt, deși chiar ea spusese că pot să mă întorc și la opt seara. În final am ajuns la șapte. Am remarcat Nocturne și Improvizații de Chopin de la firma Decca, cutie cu două CDuri și le-am cumpărat, acum abia aștept să le ascult, aseară nu am putut, căci mi-era puțin rău. Îmi place Chopin, îmi plac miniaturile, deși pot să mă bucur de ele numai dacă sunt în formă bună, altfel prefer concertele. Acum am sonatele lui Beethoven (Glenn Gould), Clavecinul bine temperat, Variațiunile Goldberg - dintre acestea trei prefer Bach, interpretat de Richter, așa îl am eu, dar probabil că îmi vor plăcea și Nocturnele lui Chopin, indiferent de interpretare. Nu sunt o ureche așa bună și abia am început să recunosc muzica, dar nu am memorat și numele compozitorilor sau pieselor muzicale. Totuși îmi place mult muzica clasică. În librărie am privit cu plăcere și jind niște semne de carte, care, din păcate, costau 38 de lei și niște obiecte decorative haioase, dar peste o sută de lei bucata, deși mici.

Am ieșit și am constatat că mi-era tot mai greu, fiindcă era cald, transpirasem la bont și îmi intrase piciorul puternic în proteza de gambă, fiindcă ciorapii se topiseră practic de uzi și proteza îmi devenise prea largă, ca vara, fapt pentru care nu pot merge la pas distanțe mari și există riscul de a face rană la vârful bontului, unde osul - vârful tibiei - acoperit doar de piele, se lovește la fiecare pas dureros de fundul protezei cu toată greutatea corpului meu greu peste el, și dacă se face vara rană e tare riscant ca în proteză să se infecteze și apoi să trebuiască să stau la pat și să merg cu cârjele, când abia pot ridica în subsuori tonajul corpului meu și mă umflu apoi la subsuori etc. Eram deci speriată și îngrijorată și în plus am simțit că, intrând gamba adânc în cupa protezei, am făcut o rană sau mică escoriație pe coapsă, din cauza marginii protezei (cupa sau cizma), care rodea la fiecare pas.

M-am gândit că îmi trebuie un taxi, dar unde să îl fi chemat pe bulevard? Unde putea opri, fiind interzis,și cum mă recunoștea între atâția ? M-am oprit să mă odihnesc puțin la Mc Donalds, dar eram prea obosită și mă durea piciorul, nu am stat mult. Apoi am stat într-una din stațiile de la Piața Romană, am observat un corn de lună palid pe cer, fiindcă era încă soare și m-am urcat în ceva, cu speranța că o va lua la dreapta, spre Moșilor. Să ajung undeva să iau un taxi, mă gândeam. Din păcate autobuzul a luat-o prin Piața Romană către Calea Victoriei, deci am coborât acolo și am vorbit mai mult cu un tânăr care nu știa nici el mai mult ca mine sau se prefăcea, sau nu înțelegeam eu, despre mijloacele de transport spre Moșilor. Am observat că numai pe partea cealaltă, la o distanță față de intersecție, poate fi parcat taxiul; șchiopătând puțin am ajuns acolo și am chemat taxiul, care a venit repede, fiind în apropiere, și avea tarif normal și m-am bucurat de o călătorie confortabilă inopinată, nu ca de obicei – adică mașini rele la întoarcerea acasă - și în taxi nu mirosea a nimic sesizabil urât. Așa mi-am terminat excursia în oraș, groaznic de obosită și îngrijorată - dar din fericire bontul meu era relativ bine. Mai rău stătea portofelul meu, având în vedere că am luat pensia nu de mult... În aceeași seară de sămbătă, 10 august 2024, mi-am luat pixul și am semnat cartea cumpărată, obicei prost și vechi al meu, ca un fel de semn de aducere-aminte. Am avut multe cărți cumpărate și semnate de mine, dar ... nu mai explic ce s-a întâmplat.

A fost destul de bine, mă săturasem de Voluntari de atâția ani, dar am constatat că tot acasă e mai bine; în centrul capitalei trotuarul era îmbâcsit în colțuri de gunoaie vechi, mucuri de țigări, praf etc. La noi e mai curat totul și chiar în cartierul Colentina totul respiră practic. Parcul Plumbuita și mânăstirea și parcurile adiacente miros și arată bine, au copaci buni și frumoși și alei frumoase. Chiar și la Bucur Obor era mai frumos și aerisit și curat; după podul de la doamna Ghica și pe șoseaua Andronache era cerul descoperit, deschis și puteam privi norii deosebit de frumoși în acea zi și cerul tot albastru frumos deasupra capului. Pe Magheru nu știu dacă voi mai merge vreodată -- parcă amintește, nu numai prin nume, de războaie și lucruri rele. (Ma-Guerre-u)

Îmi amintesc că unii spuneau în gândul meu că nu doar România a păcălit întreaga lumea despre mine, ci și toate celelalte puteri politice i-au mințit pe cei sub influența lor tot despre mine, fără ca eu să fiu vreodată întrebată ce s-a întâmplat, ce gândesc sau ce simt; ei spun iar că eu sunt un om complet respins de toți pe care absolut toți ”se luptă” de mulți ani să îl omoare, de dragul unor minciuni politice. Unii spun în același mod că s-au investit foarte mulți bani pentru distrugerea mea, inclusiv pentru aranjarea unor astfel de scene stradale în calea mea sau în locurile pe unde obișnuiam să mă plimb de-a lungul vieții, unde mă formasem spiritual și intelectual. Nu știu dacă aceste lucruri sunt adevărate, dar e adevărat că am fost lovită încontinuu, deși am fost numai binele, nu am greșit și nu am provocat pe nimeni niciodată. Poate că, în mod automat, credeți, fără să știți nimic cert, că sunt un caz psihiatric grav, la fel ca toate persoanele inteligente, puține de altfel, închise la psihiatrie. Nu știu ce înțeleg oamenii care nu știu nimic prin caz psihiatric, dar vă spun cu certitudine și aș putea eventual dovedi că medicii și psihologii au mințit în mod clar și că nu am greșit nimic și nu am avut delir sau altfel de tulburare psihică. Există, ce e drept, unele persoane care mă lovesc prin gândurile lor aruncate peste mine, numai de acum 19 ani, dar e o distincție clară între ei și mine și tot ce am scris eu e adevărul, și am explicat clar unde a fost vorba de gândurile altora. Mulțumesc dacă ați citit, scuze dacă v-am plicitisit, mai ales cu o parte din delirul altor oameni despre mine.

13.08.24
Aceleași vechi și urâte idei din partea lor, subliniez, nu sunt creația mea. Că eu sunt un om complet nevinovat și extrem de bun, dar ei nu mă pot accepta (așa pare oricum realitatea), fiindcă sunt totodată un om extrem de inteligent. Și că oamenii mi-au făcut prea mult rău de-a lungul întregii vieți, că am suferit prea mult. (Eu cred că asta nu contează pentru acceptare.) Ei toți (cine?) au mințit despre tine mereu și sunt obligați să mintă în continuare. Nu cred, cine îi obligă?! Nu înțeleg - dacă eu aș fi mințit din întâmplare, deci neintenționat ceva, mai ales ceva despre alt om, dacă cineva m-ar fi lămurit sau luminat și mi-ar fi arătat adevărul, eu nu l-aș fi scuipat, ci i-aș fi mulțumit chiar și aș fi spus în continuare adevărul. Ori poate toți aceia au mințit intenționat și cu reavoință? Ei spun că, din păcate, românii din nou nu au crezut binele, ci răul, și tot poporul crede totul despre mine invers decât este sau a fost. Nu înțeleg nici asta. Atunci de ce să nu fie adevărul? De fapt, da, adevărul este de mult în întregime scris de mine și oamenii mă lovesc la fel de înverșunat sau chiar mai rău uneori și poate că nici măcar nu au citit... Îmi pare rău că m-au masacrat din ce în ce în ultimii 20 de ani de exemplu, când m-am maturizat, am înțeles mai multe lucruri și eram relativ mai fericită și aptă de muncă sau creație intelectuală sau studiu. Au respins toate acestea, nu știu de ce, era ceva bun, frumos.

E adevărat însă că nu credeam că intelectualii știau tot adevărul (și poate nici ei nu știau și meritau să știe) și poate că mi-am ”bătut gura degeaba”. Credeam că mai există și suflet în lume, căci unii sunt pur și simplu ca niște lumânări în vânt, se pot întuneca ușor, fiind corupți de cei ticăloși sau răi, dar am vorbit și cu proștii uneori. Credeam că există și oameni inteligenți cu suflet bun și frumos, căci proștii oricum nu aveau ce să îmi ofere, cum să mă accepte și cum să îmi dea cele două drepturi la care țineam. Acum e oricum prea târziu, nu mai contează. Altfel, sunt perfect liberă - nu îi înțeleg nici pe cei care credeau că eu sunt proastă și chipurile visez să fiu ”salvată” sau ”eliberată”. E adevărat, sunt lovită de mică, dar e mai mult decât atât, e vorba de o nedreptate oribilă și de o crimă reală și eu am scris tot adevărul crezând și că există puțină conștiință morală - dar ea e mai degrabă mortală, căci cei care îmi aruncă diverse idei, deși eu nu îi cunosc și nici ei pe mine, cred că eu trebuie să dispar tocmai fiindcă am avut mereu dreptate – ceea ce ei nu pot accepta, așa mi se spune.