mă trezeam cu ochii direct în copaci
și în răsărit
în urechi auzeam la bohème și-mi plăcea c-aveam timp
să simt viața ca și când părea un film nouvelle vague

și mergeam spre clasa de proști
de maneliști, descendenții complexelor de inferioritate evidente
mirosea mereu a chimicale din chipsuri combinate cu narcisism
a salată de fețe ca niște frunze de lăptucă negre pe margini
spălate într-o vinegretă prea acră
și eu îmi ascundeam chipul virgin cu plete, cu breton
cu ură, cu scârbă, cu orice aveam strâmb la îndemână
le mimam țărănește, ca să înțeleagă pericolul
să stea departe
și mi-era frică să n-ajung într-o zi ca vagaboanda lui agnès varda
mă bucuram când trecea minutarul în dreptul cifrelor mari
ca atunci când fratele meu avea o zi bună și nu mă trata
ca pe o gumă veche întărită pe blugi
abia așteptam să dorm
ca să mă scol din pat ca din moarte

aveam ora de matematică distractivă și tot ce era distractiv
era să văd cum profesoara își scăpa măștile, una câte una,
neputând face față absurdului unei generații crescute
cu nutreț emoțional
cu firimituri de bancnote între dinți. și multe coji de semințe
în suflet
rușinea ei regresa ca-n copilărie când ne deschidea fiecăruia manualul
ca unor viitori veritabili studenți cu pensie de handicap
sau alimentară
toți colegii mei înghesuiți păreau o pisică imensă
ce își mânca ghemurile de păr după ce le vomita
toată clasa era o salată de fețe schimonosite,
pe care istoria le-a uitat dureros de ușor deja

„deschideți la pagina 5”, vocifera ea senin, mimând interesul
„notați-vă câte trei probleme la alegere
pe care să le rezolvați în 5 minute.” râdeam
mă gândeam că noi, fiind copii, nu ne alegem problemele
doar dumnezeu are dreptul ăsta
aș putea scrie despre atâtea probleme care mă includ pe mine
pe ai mei, pe sistemele care fericesc oamenii când sunt cei mai buni dintre cei proști
multe probleme în cap. în stomac
în amintirea tatălui

pentru că părul era murdar de temperament flegmatic,
de lacrimile unei sfinte de singurătate, care nu mai putea păcătui nici dacă voia
stomacul era o vietate în sine; victima unui metabolism slab
lărgit de presiunea zahărului
era un glob disco unde dansau emoții ce se îndrăgosteau unele de altele
haotic, pe piesele rock ale anilor '80
uneori îmi doream să trăiesc un 1980 românesc
că suferința comună apropia oamenii și doar asta era frumos
cu iubire puberă, cu atingere pură, nedescoperită pe un site xxx,
unde luminile îți imprimă în minte doar roboți în haine de cărnuri mișcătoare
și parcă era plăcut și înspăimântător în același timp

când aveam o criză de melancolie, îmi apăsam cu palma o prăjitură pe nas, pe gură
ca un fetișist care a făcut rost de chiloții colegei de apartament
și șoaptele tremurate abia treceau de crema ei.
„șș, gata, totul e bine.” șopteam. îmi tăia lacrimile ca o maioneză
iar problema asta se conecta, mă bântuia cu problema amintirii cu un horcăit
nocturn, atât de familiar, care atunci când s-a oprit, s-a oprit și copilăria mea
motorul nopții cedase
moartea a luat-o pe jos atunci, a bătut în geam la parter
și tata i-a deschis ca prostul

mi-a luat ceva timp să aleg concret din atâtea probleme
ca niște hamsteri în sicrie
cu o singură rezolvare care oripilează societatea
o turmă de melci înghețați în evoluție
care te condiționează să crezi că viața ta chiar e a ta, nu o întâmplare, nu un sac
pe care cineva ți l-a pus în mână
fără să te întrebe dacă e corect să-l numești „dar divin.”
oricât încercam să găsesc vinovatul din problemă
teoremele mă purtau către un singur punct: nașterea.
acel 1+1=3. sau 4, 5, dacă materialul genetic permite

„poți merge la tablă, zburlea, le-ai rezolvat corect
ești scutită de tema pentru acasă.”
și eu continuam să mestec cu furculița în salata de fețe
până venea vacanța