Unul din paradoxurile vieții mele a fost acela că, atunci când eram tânăr am fost un om trist. Că trăiam toate frustrările, neîmplinirile, neînțelegerile la un nivel extrem de intens, într-o voluptate a suferinței și o asumare a acesteia care scăpau din vedere faptul că, de fapt, tinerețea prin ea însăși este fericire.
Țin minte lacrimi pe care azi nu le-aș mai scurge, țin minte paroxisme pe care azi nu le-aș mai înțelege și țin minte o groază de timp pierdut prin suferință autoprovocată într-o perioada în care, de fapt, cerul era mai senin ca acum, lumea mai plină și centrul de greutate al vieții mele era aplecat mai degrabă spre un viitor construibil decât spre un trecut nostalgic, cum este acum.
Și viața mi-a arătat că, de fapt, nu era suferință adevărată, că această apare doar atunci când destinul rupe din tine ființe și felii de sanătate, când evoluția ta generală trece de apogeu și când începi sa numeri zilele bune ramase. Nu atunci când pierzi vreo femeie care, de fapt, nu te iubea, vreo discuție care, de fapt, nu trebuia purtata sau vreo ambiție vană care, de fapt, trebuia evitată.
Am sentimentul, cu mintea de acum, că am pierdut mut timp în care aș fi putut să trăiesc bucurie, pozitivitate și acumulare în suferință disproporționată și inutilă.
Nu știu la alții cum este această vârsta de aproape 60 de ani, de răspântie între adultețea tardiva și senescența incipientă dar, la mine, sunt ani nostalgici.
Lumea pare sa se fi schimbat complet și char dacă rațional admiți că schimbarea ests probabil în bine, intim nu simți ca este așa. Mulți din locuitorii vieții tale, bunici, nași, pqrinti, colegi mai vârstnici de serviciu, profesori, formatori, oameni care ți-au făcut bine sau rău, participanți zgomotoși sau discreți ai teatrului în care ti-ai interpretat partitura au dispărut, fie prin indepărtare, fie emigrând în eternitate. Și, fie această lume prezentă mai avansată, reperele pe care le aveai, automatismele, siguranța de a păși, predictibilitatea zilelor par a se deprecia în ceea ce este, tot mai mult, o lume a altora. A celor mai tineri care, probabil, și-o petrec ei înșiși în anxietății sau tristeți sau preocupari nejustificate, cum o făceam și eu acum 30 de ani.
Sau poate ca nu, poate ca tinerii de azi sunt mai inteligenți emoționali decât eram eu cândva. Mi-ar place sa fie așa.
Acum, că sunt la raspântia sus pomenită, nu mai am timp de tristeți nejustificate. Am realizat că tristețea, ca și fericirea nu sunt realități ambientale și că nici una din ele nu durează mai mult de o clipă.
Că ești stăpânul clipei următoare și că, în fața deprecierii biologice și a perspectivei sumbre numită "condiție umană" este recomandabil sa umpli fiecare secunda în care încă tragi aer, în care nu simți durere și în care poți inșira gânduri fără a fi internat la azil, cu mulțumire. Cu mulțumirea ca ești totuși om, nu cimpanzeu, deci poți înțelege și învăța, percepe și simți și, mai ales, poți găsi sens și bucurie în nimicurile din jur.
Cu mintea de acum pot spune că cel mai mare regret al meu este tristețea aia nejustificată, negreala sufleteasca pe care am intreținut-o în tinerețe.