În structura lumii create, fizic, chimic, istoric, sociologic, fenomenologic și oricum ar mai fi realitatea lumii în care trăim, cu toții suntem copiii părinților noștri. Rezultate ale iubirii lor și evenimente care se manifestă datorită valorilor și principiilor pe care ei le-au generat. Prin urmare, este firesc ca la toate nivelurile lumii noastre, fiecare structură omenească să rezulte din orizonturile în care s-au manifestat predecesorii care au însuflețit-o.
Prin urmare, este necesar și natural ca, în lumea oamenilor, progeniturile părinților să întindă în spațiu și timp, ca expresie a ființei înaintaților lor, ceea ce moștenesc de la aceștia. De aceea, moștenirea este un concept care trebuie practicat conform tradițiilor și cutumelor ancestrale. Pentru că, în lipsa acestei perpetuări a tradiției, pierdem identitatea responsabilității față de sângele pe care părinții noștri nu l-au dat spre a ne împinge prin vene viața pe care au primit-o de la Creator.
Ca atare, este pe deplin justificat faptul că, în lumea noastră, cei care se nasc în palate trebuie să fie numiți regi, cei care se nasc în temple să fie numiți sacerdoți, cei care se nasc soldați să devină generali, cei care se nasc robi să rămână slugi. Este în natura noastră, ca atare, să lăsăm moștenire, ca pe sângele în care viața se manifestă în noi, responsabilitatea funcțiilor noastre sociale, culturale, administrative, religioase ce urmașii noștri, copii și nepoții, trebuie să și le asume.
Prin urmare, spre exemplu, nu ar trebui să fie de condamnat faptul că copiii politicienilor se ocupă de politică. Că copiii artiștilor creează cultură. Că copiii pescarilor prind pești. Că copiii militarilor luptă în războaie. Că copiii medicilor se ocupă de sănătatea lumii. Că copiii pădurarilor taie pădurile pe care le sădesc. Că copiii celor care păzesc instituțiile lumii noastre devin paznici asemenea părinților lor pentru a nu lăsa pe cei care solicită să pășească prin ușa legii să o facă ca și cum nu ar exista praguri.
Este despre simbioza dintre Răsărit și Apus în care Lumina și Întunericul există pentru că în Univers Soarele trage după el, în impetuoasa lui călătorie, Planetele de-a lungul constelației căreia îi adaugă îndepărtare din întinderea propriei sale ființe în căderea din care simțim că aceasta ne înalță. Un dualism în care se leagănă dimensiunile nesfârșirii generându-și rădăcini.
Cu toate acestea, rămâne imposibil de înțeles, pentru rădăcinile tinere care își caută inedite orizonturi pentru a-și nutri ființa din chipul frunzelor pe care le hrănesc, de ce este necesar ca ramurile lumii să se adâncească în sine din sinele ce o alcătuiește. Este o lipsă de oportunitate pe care viața, ca expresie a libertății, nu o susține. Este o condamnare la a rămâne în carnea trecutului încorsetat într-o lume lipsită de Răsărit. O lume în care dansul Plantelor în jurul Soarelui, ce paradoxal nu face altceva decât să perpetueze aceleași canonizate spații, pare a fi singura certitudine ce oferă adâncirii care definesc esența de a fi a rădăcinilor noul întuneric ce așteaptă să fie înluminat.
Un fel de frunze care germinează în sine atât din necunoscutul cu care sondează, în inima lumii, dorința lor de cunoaștere, cât și din frumusețea florilor între care împodobesc și rodesc, hrănite de lumina care le arde în timp ce se lasă arse pentru a transforma seva rădăcinilor în fruct.
În inima rădăcinii fructul pe ram înflorește.