Dacă ți-ai lua răspunsurile din ce vezi ai zice că era un dormitor de morți, o cazarmă, soldații și-au dat sufletul pentru patria nu știu cui. Sufletele tinere au plecat departe departe, iar soarele intră să țină corpurile calde. La fel ai fi putut spune: uite, un dormitor de îngeri care au zburat toată noaptea, sau veselit, iar ziua dorm, visează vise eroice. Dar să nu uităm că eroismul se poate arăta în multe feluri nebănuite.

Numai Natașa nu avea somn. S-a trezit cu noaptea-n cap. Iese și intră în cameră, iese și intră în cameră. Ba ține un prosop în mână, ba un ceainic. Zici că are un ardei în fund. Să se facă nevăzută, neauzită, umerii i se îngustează, capul i se micșorează ca o nucă, se strecoară printre ușă ca o păpușă din gelatină.
Natașa seamănă c-un melc care-și duce casa-n spate și crede că nu deranjează pe nimeni.

Trag plapuma peste cap de parcă mă scufund în apă. N-am ce face, nu-s la mine acasă, rabd, mă dau cu lumea. Fiecare are dreptul la câteva procente de viață în camera asta luminată, și soarele are voie să atingă câteva umbre, nu contează pe unde intră, totul e să ai voință de a sparge păreți, ferestre. Da ce sunt și ferestrele dacă nu tot niște zgripțuroaice, devoratoare de suflete.

Mă gândeam la toamnă, și soare, și la câtă muncă era acasă, dar și câtă sărbătoare când mama răsturna mămăliga. Mă gândeam, orașul? ce-i și la oraș? nimic, nici o brânză. Toți se trag la oraș ca muștele la o fereastră luminată crezând că-i soarele, vor viață bună de alintați, da ce este și la oraș? nimic, bate vântul. Lumea umblă curat îmbrăcată, dați cu moda, cibiliți, cum se mai spunea, da mai mult cu mațul cârlig. Cuconoși și pretențioși de nici nu-ți trece prin minte de unde atâta spoială. Închipuiți și cu jalba-n frunte, ba de una, ba de alta: nu-i căldură destulă, ceapa e scumpă, laptele e prea gras iar smântâna e acră. Tot mama zicea că orășeanul e un soi de om greu de înțeles ce vrea de la viață. La sat omul e mai limpede la cap, își cunoaște rânduiala, e mai împământenit, - pământul îți arată ce ai de făcut dacă nu știi sau ai uitat. Se mai vaită și țăranul de lucru, dar niciodată din plictiseală. Omul trudit nu are vreme de jăluit. Munca îl dă pe om la brazdă, iar pretenția și închipuirea s-o născut la oraș. Cu glia nu te pui, o ei de coarne, te lupți chept la chept.
Când rudele de la oraș veneau pe la noi, îi spuneau mamei: - trăiți în altă țară, pe altă lume. ați rămas în urmă de civilizație. Lumea sî dezvoltă, sî zboară pe lună da alde mătale tot ca pe vremuri trăiți.
Da când mergeau în pivniță, pivnița era plină cu de toate, belea ochii: - ei, da aveț di tăti, e cu ce trăi.
Podurile ticsite cu popușoi, răsărită, grâu, mere, prune, struguri, gutui, vaci, oi, gâște, porci ... numai ce nu aveai pe lângă casă. Dacă vroiai să crești un bălaur, puteai, de ce nu. Fe fapt am și crescut odată nutri, și mai scăpau pe-afară prin grădini, iar vecina răspândise vorbă-n sat că avem draci, de-atâta ne mergi așa gini.
Întradevăr trăiam în altă lume. Îmi aduc aminte când am fost prima dată la oraș în ospeție la o mătușă, aveam vreo 9 ani, și am văzut cum șernătuie un pui cumpărat din magazin, palid, carnea pe el fleșcăită, mi s-o întors stomacul pe dos. Căscând gura la ce face, am întrebat-o: - da și-i așeala?
- Pui de zamă.
- Arată ca o mortășiuni di pi râpă, - s-a uitat la mine chiorîș.
Mătușa asta a noastră când venea pe la noi tare o făcea pe orășanca. Îi mirosea și a băligar, o deranjau și muștele, și mâțele, da când pleca de-aghe merge cu două genți ticsite cu de toate.
A terminat mătușa zama: - Hai la masă, - o făcea și pe autoritativa, cică, mama era prea moale cu noi.
- Nu mănânc nici să mă împuști - s-o uitat la mine urât și mi-a spus că-s prost crescută, needucată.
N-am răspuns, dar m-am uitat la ea în ochi, în adâncul sufletului m-am simțit tare ghini. Adevărul e că la noi acasă nu aveam ocolișuri la vorbă. Ce purtai în mânecă tot aceea aveai și pe frunte.
Și apoi adevărul nu este educație?

Mâ gândeam la câtă muncă era acasă, mai ales toamna. Scot capul de sub plapumă. E păcat să pierd ziua asta însorită foindu-mă ca un vierme de pe-o parte pe alta. Tinerețea e o caracatiță flămândă, își deschide brațele să apuce, sa înfulece, se înfășoară în jurul la tot ce-i cade-n cale, chiar și-n somn te mângâie cu tentaculele ei fără pic de rușine.

Alte gânduri dau năvală.
Dacă în timpul ista Dumnezău îmi trimite pe te miri unde ursitul iar eu dorm.
Intră, mijesc ochii, pune ceainicul pe masă, se-ntinde pe cât loc mai e liber, pe podea, face gimnastică. Respiră adânc. La partea cu respiratul mă umflă râsul:
- Nu mergi mai ghini afară?
- O, Mașka nu dormi?
- Nu dorm.
- Vrau, să nu mă vadă nimeni că fac zoreadka.
- Da di și?
- E secret, îs niști mișcări speciale.
- Chiar? Cât de speciale?
- (în rusă) kakie planî u tebea na sevodnea?
- Nu am planuri.
- Vrei sî mergem în oraș?
- Vin.
Punem la cale pe la cât să ieșim, cum să ne îmbrăcăm. Bem câte o cană de ceai fierbinte cu pâine de casă și unt. Simt tot mai mult cum încep să devin parte din Natașa. Îndreaptă parfumul spre mine, închid ochii strâns, ridic mâinile, îi dau de înțeles că nu-mi place. Îmi întinde rujul, îi spun că nu folosesc:
- Ei, Mașka, la oraș vrei nu vrei trebui sî ti dai cu moda, altfel rămâi în urmă.
- Di șini rămân în urmî?
- Di modî. Vrei sî ti vadă lumea ca o fatî di la țarî?
- Nu m-am gândit la asta cum vrau sî șiu văzută. Da și am eu cu lumea. Oamenii te văd cu ochii lor și nu le poți scoate ochii, dar nici arunca păsat în ei.

Punem pocetele pe umăr, pantofii, ne transformăm în niște zâne drăguțe, pe vârfuri, ieșim afară. Mare noroc, liniște de mormânt pe coridoare. La vahtă, tanti Marusea îmi spune că am primit ”pisimo”. Colega, curioasă, întinde mâna, încearcă să ia prima scrisoarea:
- Nici vorbă, îi pentru mine.
Ies afară, dusă pe gânduri, dintr-o dată parcă geanta e mai grea, dar și mai ușoară. Natașa simte că mă pierde, încearcă să-mi atragă atenția. Îmi dă o gumă de mestecat. O refuz. Îi spun că am două plombe. Ea râde, zice că nu a mai auzit așa ceva:
- haide ia, are gust de klubnică (căpșună).
Îi spun că nu-mi place să molfăi gumă.

Vine troleibuzul, e aproape gol. Căminele de la Ion Creangă sunt într-un capăt al orașului. Facem un plan nou, coborâm la cinematograful Patria. Aer proaspăt de-ți taie plămânii, lumină cât trebuie, copacii abia încep a se găti de toamnă. Nu departe cineva cântă la chitară muzică folk. Fiecare semn prevestește o zi plină de peripeții, nu se știa ce, dar, era acolo în aer, ne urmărea, iar noi de-abia atingeam asfaltul.
Trecem prin parcul Pușkin. În parlament se discuta despre schimbarea numelui. La universitate umblau zvonuri că pe aleea scriitorilor au apărut câteva statui noi, iar altele, câteva, au fost date jos. Mergem să vedem, să ne convingem cu ochii noștri. Nu departe erau deschise chioșcurile de gazeti și flori.
În altă parte o tanti vindea înghețată.
Ne învârtim în jurul cozii.


La Ștefan cel Mare și Sfânt brațuri de flori.
O conving pe Natașa să intrăm la magazinul de cărți de peste drum.
Traversăm strada.
Intrăm.
Rafturile goale, bate vântul, se mai văd câteva caiete de școală, creioane.
Dezamăgită, propun să mergem la biblioteca Krupskaia.
Traversăm strada înapoi pe partea cealaltă.
Trecem din nou pe lângă statuia lui Ștefan cel Mare și Sfânt. De data asta un grup de intelectuali depun alte flori proaspete. Vorbim: - monumentul ista pi vremuri era băgat înseamă doar de miri și mirese, și cei de la sate, dintr-odată o devenit centrul universului, toți îi dau târcoale, plâng, își fac cruce, se închină.
Ajungem.
E deschis.
Plăcuța cu numele bibliotecii e scoasă, se vede doar pătratul unde a stat. Înăuntrul, ca un drog, miros de lemn și cărți. Flegmatice ne învârtim de la o masă la alta, de la un raft la altul, de la o carte la alta, nu pot zice că ne era tare tare a citi, dar dor ne era de atmosfera de-acolo.
Fără mare grijă pe cap ieșim afară.

Soarele se ridicase sus, era cald ca vara, scoatem hainele de toamnă, rămânem la mânecă scurtă. Îți vine să te așezi pe o bancă să stai cu ochii în soare.
Orașul în toată vânzoleala și zbuciumul de-afară, încă mai purta acel aer romantic ca dintotdeauna.
Avea acel ceva pe care nimeni nu il putea fura.
Mă uitam la copaci, și mă-ndrăgosteam din nou de fiecare frunză, de fiecare adiere.
Mă uitam la fețele oamenilor și mă-ndrăgosteam din nou, și-mi spuneam ”doamne cât de frumoși mai sunt oamenii, îmi venea să-i strâng pe toți în brațe, poate pentru că mama mereu ne spunea ” omul e frumos la suferință”

Învăluite de adierea blajină intrăm în catedrală, ne facem cruce, cumpărăm câte o lumânare, iar ne facem cruce, le aprindem. Este și asta o treabă nouă. Nu fusesem niciodată într-o biserică, decât în biserica din sat care era ruinată. Când veneam de la școală, numai pe lângă o biserica părăsită nu vroiai să treci. Mergeau vorbe că e plină de strigoi. Moș Bălăban când murea cineva în sat se urca pe o scară făcută de el și trăgea clopotul. La sunetul cela îți sărea inima din chept, sătenii făceau ochii mari, capetele între umeri. Dacă trecea cineva pe drum mama mergea la poartă: - Fa Ileană, am auzît cî s-o tras clopotul.
- Șî eu țață Cati l-am auzît. Da oare șini o murit?
În clasele mai mari căpătasem curaj, intram și ne jucam de-a ascunselea, scotoceam pe sub scânduri, țolice mototolite, scotoceam să găsim lingurițe de aur.
Ne povestea mama că biserica s-a închis când au venit eliberatorii.
Eliberatorii credeau doar în om: - Omul e dumnezeu, ce alt dumnezeu să mai cauți.
După război într-o noapte cineva a spart ușa, s-a furat tot ce era înăuntru; icoane, cărți bisericești, covoare, lingurițe de aur, s-au furat și ușile. Nimeni nu știa cine? Încă și-n anii 80-90 se căutau hoții. Au rămas doar pereții groși de vreo doi metri.

Catedrala era în reparații, se muncea la instalarea schelelor pe lângă pereți să restaureze picturile. Cunoșteam câțiva studenți de la facultatea de pictură care ajutau.
Afară pe scări era plin de porumbei, parcă știau ce se întâmplă și uite au venit și ei la clacă.

Ne învârtim pe lângă Arcul de Triumf. Se adună grupulețe și grupulețe. Se adună și miliția. Peste drum, monumentul lui Lenin stă în fața noastră ca un mort găinățat de porumbei. Altădată toate florile se duceau la el, ți se părea chiar viu și că râdea, îți dădea povețe ” Învățați, învățați, și iar învățați” și noi învățam și învățam. Toate cântecele, poeziile, aplauzele se dedicau acelei bucăți de chiatră. Era tot mai clar că îi trecuse faima, nebăgată înseamă nici de cei care au pus-o acolo.
Se auzeau zvonuri că degrabă o s-o dee jos.
Mâ bântuiau tot felul de gânduri, o chiatră pusă undeva nu e mare lucru, o pui și o ei tot așa cum ai da puțin cu mătura prin casă, o urci la cer și o dai jos cu ploaia, sau o adiere de vânt. Totul e ca vântul, ploaia să-și recunoască spiritul, iar dacă nu și-l recunoaște, o face Dumnezeu așa cum știe el mai bine, și tot scăpăm; chetrili cu chetrili, și păsările cu păsările, da cum îl scoatem pe Lenin din noi.
Cum îl scot pe Lenin din capul meu de copchil de 5 ani?

Ne-apropiem de parcul unde se vindeau lucrări de artă și artizanat, măști ca a lui Glebus Sainciuc, picturi. La pas ușor, fără grabă, ne plimbăm, ne uităm, mai punem întrebări la câte un artist, ne băgăm în seamă, o ținem cu plimbatul printre tablouri, admirăm arta. Unii artiști ne zâmbesc, alții nu ne văd nici cât negru sub unghie, concentrați, continuă să picteze, să meșteșugărească. Nimeni nu ne întreabă dacă vrem să cumpărăm, ai fi zis că-s aroganți și mândri, nu au nevoie de bani, arta e mai presus de orice, iar noi nu eram demni de ea. Nu ca speculanții de prin piețe, talciok, care se înmulțeau tot mai mult și ți se băgau pe sub piele.

Intrăm într-un magazin numit lumea copiilor. Nu vezi mare lucru decât haine din turcia, jucării din turcia, bomboane din turcia, săpun turcesc de scuipai în sân: -
doamne ferește-ne, nu mai știm a face nici săpun?

Lumea pe-o parte se văita că nu are bani și totul s-a scumpit de o sută de ori, pe de altă parte cumpărau ca apucații, mai ales cei care salvase (sau furase) o viață întreagă, cumpărau să cheltuie economiile, se schimbau și banii. Alergau care și pe unde cu șomotoace de ruble în mână, să cumpere sau să schimbe, era sfârșitul lumii. Tot ce era străin și mai altfel se cumpăra fără zare de întrebare, fără socoteală. Îi șoptesc Natașei la ureche: - pleacă rușii și vin turcii. Uititi la covoarele estea turșești cum put, zici că-i cauciuc, da-s la mare modă. Dă-m jos di pi păreți covoarili noastri țesute cu mâna, lâna crescută pe dealurile noastre, și punem pe pereți covoare artificiale adusî din turșia. Nu samănă a prosteală di cap, parcă nu avem și-i al nostrul. Umblăm așa dintr-o parte în alta, ne dăm pe mâna turcului, fără război, de bună voie.
De la mirosul urât din magazin ieșim repede afară.
Nimic interesant.
Flegmatice și puțin flămânde ne plimbăm mai departe, fără mari griji.
Dintrodată Natașa mâ trage de mânecă:
- Auzi?
- Și?
- Nu auzi nică?
- Nu.
- Aiștia din fața noastră vorghesc românește românește.
- Șî?
- Hai după ei, îmi plași tari cum sî audi accentul lor, vorghesc ca la televisor.

Mergem din urma românilor. Încercăm să nu stăm prea aproape dar nici prea departe, doar cât să-i auzim. Vorbesc cât se poate de clar, gesticulează, veseli zici că sunt la ei acasă. Vrem să descoperim de unde e accentul. Aflasem că și românii români au mai multe accente, așa cum avem noi accent moldovenesc au și ei accentele lor de tot felul. Nu prea am reușit. Natașa tot se dădea mai aproape. Parcă, parcă, mai ar fi intrat în vorbă.

Taică-su moldovan de la sat, s-a întâlnit cu maică-sa când a făcut armata în Vladivostok. Speriată că o trimite înapoi în țara ei. Chiar taică-su le-a speriat pe ea și soră-sa că dacă nu învață limba de stat se mută în Vladivostok. În sfârșit și la el în familie cânta cocoșul pe limba lui. Poate că di frică să nu fie trimiși în Siberia, Natașa făcuse o fobie, era ahtiată după vorba românească auzită la turiștii români sosiți pe străzile Chișinăului.

Mergem din urma românilor ca Sherlock Holmes și Dr. Watson. Aflând secretul Natașei am simțit cum puteam și eu contribui la pasiunea ei. Ne luăm de toartă, adică la braț. Chiar am simțit că ne-am împrietenit și că împărțim ceva, mai să ne oprim la o cofetărie să deschidem scrisoarea.

Apropiindu-ne de stația de telefoane auzeam tot mai mult accentul care ne atrăgea urechile ca un magnet. Ne apropiam de Univermag, magazinul central, dar și Inturistul, hotelul pentru turiști. Îi spun Natașei că poate îl rog pe fratele să ne-ajute, era ghid turistic, ducea, aducea grupuri de turiști din Europa la ruși. Mă lăudam cu fratele mai mult să nu creadă că nu am idee de cum e viața la oraș. Așa am fost crescuți să ne mândrim cu neamurile din sat, da și din altă parte. Aveam întrecere cu copchii din mahală, se dădeau mari că aveau neamuri la Moscova, iar noi că aveam neamuri la București, și Arad, iar când ne întrebau unde e Bucureștiul le spuneam că în America:
- Ce voi nu prindeți românii, să vedeți Dallasul?
Mă lăudam să știe lumea că nu eram singură pe lume, cumva la o nevoie, am spate.

Pofte aveam multe, bani eok, nici eu da nici prietena, dar fusesem învățate că ceea ce nu ai nu-ți lipsește. La Univermag, ziceai că am nimerit în România. La primul etaj, unde se vindea aurul și căciulile din blană de nurkă, grupuri de turiști români la rând ca la pâine. Aveai voie să cumperi doar câte o căciulă și o pereche de cercei. Două băbuțe dichisite, se vedea clar că nu-s de pe la noi, se chinuiau să mai stea odată la rând, cu frica în sân, nu cumva să le recunoască vânzătoarele.

Pe margine stăteau vreo trei vânzătoare, toate rusoaice, aveau o ținută dreaptă, înalte, ai fi zis că păzeau mausoleul. Turiștii trebuiau să respecte ordinea. Văzând băbuțele cum se frământă am intrat în vorbă cu ele. Ne-au spus ce vor, ne-au dat banii, am stat la rând de-am cumpărat cercei, la alt rând căciuli. Una din ele îi dă direcție unui nene să vină la noi că-l putem ajuta. Își cumpărase un ceas de aur dar mai vroia încă unul pentru ginerică. Nu înțelegeam de ce le trebuia atâta aur?
Mi se păreau foarte bogați și că nu aveau ce face cu banii.
Dar și mai mare îmi era întrebarea la ce le trebuiau căciuli rusești, doar România nu era Siberia?
M-am pus pe gânduri. De unde era să știu cum era vremea în România, da poate era la fel de frig ca și în Siberia?
Acolo la primul etaj se întâmplau evenimente.
Iar cât am așteptat în rând la cercei Natașa mi-a povestit câtă experiență avea din anul întâi, a stat și la rânduri mai mari să cumpere orez și zahăr.

Va urma