În orășelul acesta,
Toată lumea vorbește despre iubire.
La colțuri de străzi, sub streșini crăpate,
Se vorbește intens, se vorbește voluptuos, se vorbește apăsat
Despre iubire.
Ninge aiurea, degeaba mai plouă,
Anotimpurile mor nebăgate în seamă.
Drumurile mustesc de praf,
Oamenii nu mai ies de mult la plimbare,
Copacii și-au găsit alte slujbe,
În orașe în care oamenii,
Banali și insipizi,
Nu discută atât de frumos despre iubire.
Câte cuvinte se nasc
Meșteșugite, aurii, zemoase,
Din gurile muritorilor aceștia binecuvântați
Cu darul vorbirii.
Câte imagini se trec din ochi în ochi
Ca o marfă de contrabandă nepedepsită.
Nu există copii mai înțelepți decât ai lor,
Cresc de mici știind totul despre iubire.
Animalele au emigrat cu toatele,
Pentru că ele nu știu să vorbească,
Dumnezeul lor n-a fost așa de darnic.
Dar oamenii au suprimat foamea și frigul,
Printr-o permanentă fericire
Pentru că pot vorbi atât de liberi, atât de netulburați,
Atât de cursiv, atât de poetic,
Atât de uman, atât de real,
Atât de profund, atât de permanent
Despre iubire.
Până și cerul a coborât într-o zi,
Curios să-i asculte.
S-a așezat lângă vânt
La stânga mării,
Și-a uitat să mai plece,
Albastru și fermecat.

Un străin a trecut prin oraș.
Stupid, barbar,
Bietul de el,
Ca un accident al naturii.

Acum, la colțuri de străzi, sub streșini nereparate,
Oamenii vorbesc intens, vorbesc cu voluptate, vorbesc apăsat
Despre hainele nepotrivit de fistichii ale străinului acela
Care habar n-avea de iubire.
Doamne,
Și câte cuvinte noi, rotunde, se nasc
Meșteșugite, aurii, zemoase,
Din gurile muritorilor aceștia binecuvântați
Cu darul vorbirii.