azi mă simt o furnică trudind sub talpa strivitoare a forfotei zilei.
doliul se închide în mine ca într-o amânare.
între timp morții noștri se eliberează mult prea curând
luându-ne umbra cu ei.

mai e foarte puțin din această inutilă gălăgie. până atunci eu mă rog să nu pleci fără mine niciunde.
știu că se face târziu și pietrele acestea străine scapără focuri albastre. cerul e puțin într-o parte
ca un tablou strâmb într-o cameră cu vedere la Marea Neagră.
sinucigașe păsările călătoare se întorc într-un anotimp nepotrivit
dar călătoria noastră a început mult mai devreme
într-o zi când în septembrie se făcea era noastră.