Un prieten de-al meu m-a întrebat mai de mult, dacă iubirea sau fericrea reprezintă o stare de normalitate. Nu am știut ce să-i raspund. Ar fi trebuit să identific normalitatea. Aș fi ajuns la o utopie. Și mi-a mai zis ceva..."Știi ceva? Eu iubesc și uneori, am impresia, ca ating cerul. Cred că atunci când voi ajunge să-l și simt va fi grav, nu?". Aș fi vrut să-i spun că aici putem intra, desigur, în discuții interminabile despre arehitpul uman, despre cum percepe fieacre individ în parte "normalitatea", "cerul", "a atinge", "a simți". Un subiect inepuizabil. Mi-am dat însă seama că altceva vrea să-mi spună. Vorbea despre o stare de fapt, gereral valabilă pentru oricine iubește. Fiecare percepe iubirea la nivel mental și spirital, atfel. Afirmăm adesea că dragostea e un sentimnet înălțător. Așa și este... Exact la asta s-a referit el. O trăire ce te ridică dincolo de sine, de concret, de obiectiv, într-un univers interior, puțin explorat, care poate părea, de foarte multe ori, "anormal". El a simțit că atinge cerul, eu aș putea să simt că zbor, iar tu ai putea să zici că mergi pe nori... E în tot acest concept al dragostei, indiferent de forma ei, vorba de același lucru. Înaltul din noi, cerul lumii noastre lăuntrice, pe care îl descoperă și prețuiesc, totuși, puțini. A vrut să-mi aducă aminte de profunzime, dacă vreți, de albastru, de alb, de moale, de suav, de adânc. O gamă varaită de simțăminte, uneori latente, pe care iubirea - sau oricum se cheamă ea -le(re)trezește la viață. Căci de multe ori, ele sunt latente, dar niciodată moarte. Pe de altă parte, se pierd altele, sau mai bine spus, amorțesc. Iubind, începem încet, încet, să ridicăm ancora din apele concretului, aproape insesizabil. Iar apoi, începe transformarea... Plutim, devenim hipersensibili la senzorii exteriori, ne cresc aripi, iubim mai mult albul și auriul, comunicăm mai mult și mai direct, definim în gesturi tandrețea, dorința și visăm mult, mult mai mult. Câteodată, ne redeșteptăm brusc la realitatea pe care o abandonasem și obervăm contrariați că s-a schimbat destul de mult, în timpul cât am părăsit-o. Și începe readaptarea. Anevoiasă, dureroasă, durereos de conștientă. Se întâmplă însă, să nu ne mai regăsim niciodată pe deplin aici. Ne găsim pentru totdeauna schimbați interior și înecrcăm să redobândim satrea de dinainte. De fapt, mai simplu, căutăm din nou iubirea. O mai găsim sau nu, până la urmă e o chestiune de șansă. Și atunci ne numim nefericiți. "Cred că nu poți să spui că nu ești fericit, dacă, la un momnet dat, nu ai avut aceast sentimnet. Cum ai putea știi difernța?". Are dreptate. Până la urmă, sunt sigură, că prietenul meu nu greșește în afirmațiile pe care le face. Pentru că el este proecția eului meu sau al tău, al fiecăruia dintre noi. E chiar Arheus. Unul ce se simte neiubit și e gata să tânjească și după dragostea interzisă, care, susține el renște, aceleași sentimente de înalt. Și de nu va găsi fericirea, probabil că o va căuta altundeva. Chiar în ceruri, acolo unde spune că este absolută și eternă. Nu este pregătit să o mai piardă, încă odată.