agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-10-19 | | (1) Ultima floare pe care o am de la tine va împlini în curând treisprezece ani. Iar prima (pe care, neîncrezatoare, n-am păstrat-o), cincisprezece. E ca atunci, doar ca fără miros: o garoafă mică, roșie, cu codița scurtată. Și scrisorile, vederile, poeziile, rujul… Din ce ai citit până acum, ai înțeles, nu-i așa, ca ție-ți vorbesc…? Þi-am vorbit de atâtea ori…Mai ales când lacrimile-mi inundă privirea. De ce să nu-ți scriu ? Poate așa te regăsesc. Ce-ar fi dacă în curând aș primi un email : « Sunt Alex. Îți pierdusem orice urmă… ». Chiar. Oare ce-ar fi ? Am ieși la o cafea, ca doi vechi amici ?… Te-aș recunoaște, văzându-te întaia oară ? M-ai regasi, așa cum m-ai văzut de-atâtea ori ? Þi-aș mângâia obrazul de la optsprezece ani ? Sau m-aș ascunde la adăpostul statutului de femeie la casa ei , înșirând amabil mărgele cotidiene pe șiragul noii mele vieți… Afară să ningă, ca atunci, în apropierea Crăciunului, când zborul s-a rupt pentru amândoi. Mai mult pentru tine… Sau numai pentru tine ?… Să stăm într-o cafenea înghesuită și plină de zumzet și fum. Ca doi străini în Paris. Așa am văzut în filme, un decor potrivit regăsirii noastre târzii. Clopoțelul de la ușa să anunțe intrarea altui oarecare, cu umerii înzăpeziți, nasul roșu și zâmbet stingher. Să miroasă a vin fiert, scorțișoară, tutun… Dar mirajul se rupe. Ca-n reclama aia (parcă tot franțuzească ?), când niște prieteni intră într-o tavernă, la demisol, să bea o bere, spre ciuda arșiței citadine. Stând la geam, ajung să-i vadă pe trecători îmbrăcați în blănuri, călare pe schiuri… Tot așa am comprimat și noi cinsprezece ani: ca o glumă regizată cu măiestrie din culise. De fapt, e tot vara în care am aflat ca exiști. Că mă placi… Iar eu mă credeam ținta unei mârșave luări în derâdere… Ca și atunci, dacă acum mi-ai scrie din nou, m-aș mânia preventiv în fața unei glume de mare prost gust. Până, cu răbdarea ta - care m-a uimit întotdeauna - ai reuși să mă convingi că ești tu… Astfel aș putea afla – oh ! cât mi-aș dori… - că încă exiști. (2) Aveam cincisprezece ani și-mi lipsea crinolina, când pășeam pe treptele Școlii Centrale. Nu mai era “de fete”, dar nici de altceva. Excepțiile erau nesemnificative și, de regulă, fumau în spatele cabinetului medical… Fusese “Zoia Kosmodemianskaia » până cu un an înaintea intrării mele în clasa a noua. Jalnică văcsuială care nu a reușit să ascundă arhitectura superbă, de secol trecut, a unei culturi europene. Mi se părea tare ciudat să găsesc înăuntru tineri travestiți în haine moderne, stil Depeche Mode. Unde era curtea regală ?! Eram cu capul în norul de glorie cu care mă obișnuisem în școala generală. Plus că în ochi îmi intrau frunzele de laur ale admiterii în acest Versailles de lângă Grădina Icoanei. Am făcut, deci, mult praf când am căzut înapoi pe pământ, într-un liceu bucureștean. Am primit un foarte onest doi la geografie, dobândit în urma șederii pe hol, după ce se sunase de intrare la ora. Pe mine nu mă văzuse profesoara, dar a căzut întrebarea de gheața : « Cine mai era ? » M-am ridicat. Ce să fac ? Altfel nu mă pricepeam. Sper că nici acum, doar că nu mai sunt sigură… Întrucât îmi văzusem în căruță un nouă - exact în ora trecută – era matematic dovedit că nu mă va mai asculta tot pe mine și acum. Pitagora a fost și el om, nu ? Dar`mite eu, filolog în devenire. Tu știi ce spun… Cunoști liceul, holurile înalte, pline de dantelării încrustate în lemn, pictura de pe pereți. Cunoști aerul… Căci asta contează când îți faci o impresie despre ceva : atmosfera pe care o percepi în acel loc. Miros, zgomot, culoare… M-ai așteptat de atâtea ori, iar eu habar nu aveam. Oare câtă fericire aș fi gustat în plus, dacă aș fi știut, dacă te-aș fi întâmpinat zâmbind, cu privirea agățată de ochii tăi ? Enormă, cred. Poate nici n-aș mai fi urmat același drum sufletesc. Stăteam în ultima bancă, pe rândul de la fereastră. Îmi priveam profesorii cu atenție, pe unii chiar îi admiram foarte mult. Însă nu pe toți… Dar – despre contemporani numai de bine ! Intrasem pe un făgaș, rulam într-o rutină care îmi conferea un statut onorabil. Colegii erau interesanți, atmosfera din clasă nu a fost niciodată marcată de vreun scandal intern. Simțeam că, deși puteam foarte ușor fi ținta unor zâmbete mai mult sau mai puțin ironice câteodată, nici unul dintre ei nu mi-ar fi făcut vreo farsă monumentală. Deși timidă în subtraturi, mă purtam relativ degajat și nu refuzam nici o conversație cu nimeni. Scrisoarea găsită în fundul băncii a declanșat o întreagă furtună… [Va urma. În principiu…]. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate