răspuns lui LEAHU IONUT FLORIN la un comentariu pe textul: Exerciții de sinceritate (I)



„vorbeai despre acea sinceritate expeditiva si confortabila care , cum spuneai tu, dovedeste neimplicare si spalare pe maini... toate bune si frumoase, dar de ce ar fi un astfel de adevar "trantit mitocaneste" ca sa folosesc oarecum cuvintele tale. nu crezi ca mai degraba este un adevar care vine de la cineva care vrea sa aiba constiinta impacata, care te anunta dinainte pentru a-si lasa o portita pentru acel "eu ti-am spus de la inceput, asa ca nu da vina pe mine" ? nu spun ca acest fapt poate fi mai putin scuzabil, dar este oricum de apreciat, si in nici un caz mitocanesc. sper ca ti-am oferit o noua pista pentru studiul tau despre sinceritate si chiar vreau sa aud parerea ta”
la recitire, floryn




(Am ajuns întîmplător azi la acest comentariu din 19.Oct.05 19:51 pentru că pe adresa mail nu-mi sosesc toate comentariile, cum cred că ar fi cazul. Mi s-a mai întîmplat, le primesc doar pe cele recente, și nici pe acestea în totalitate, iar cele tardive nu-mi mai parvin.)

Ai citit foarte bine, este vorba de “acea sinceritate expeditivă si confortabilă” față de altul, de celălalat. Și nu față de un celălalt oarecare. Căci aici este vorba de ea într-un cuplu. Desigur, în măsura în care avem o anume exigența față de viața în cuplu. Nu am să vorbesc aici despre iubire, căci ea spune de multe ori totul fără să spună nimic. Ea poate mîntui orice relație chiar dacă ea este doar una de mîntuială.

Consideri deci că “este oricum de apreciat, si in nici un caz mitocanesc” faptul că cineva “vrea sa aiba constiinta impacata” și “te anunta dinainte pentru a-si lasa o portita pentru acel:

- Eu ti-am spus de la inceput, asa ca nu da vina pe mine"

Tocmai asta este “mitocănia”: incapacitatea de a sesiza măcar că, prin asemenea avertismente, cît de drăgălașe, de neajutorate și aparent bine intenționate ar fi, “te speli doar pe mîini” cînd e vorba de o relație în care trebuie - noblețea bunului simț te obligă - să construiești. Să construiești o intimitate de calitate și, eventual sau tocmai pentru a avea o garanție a calității, să te re-formezi pe tine după aceste noi exigențe.

Spuneam: “Tristețea acestui adevăr este că el mărturisește sinceritatea dezicerii de mai mult.” Revin și explicitez. Nu spui cuiva alături de care vrei să stai și pe care l-ai ales totuși pentru o relație privilegiată, nu una oarecare, sec, sfruntat sau nonșalant: “așa sînt eu”, mai ales dacă îi spui în ce hal ești. Sună ca dracu’.

O spui, bănuiesc, arătînd într-un fel oarecare că regreți, rușinîndu-te cît de cît și mărturisind, poate, că speri să nu-i faci la fel și noului tău partener. Că te vei strădui să nu recidivezi și în acest caz. Și că la asta ar putea să te ajute și afecțiunea pe care i-o porți, dar și o anume dorință de mai bine a ta care te animă acum.

Uitîndu-mă mai bine, văd că în penultimele două paragrafe am spus suficient de clar că o sinceritate de calitate mărturisește mai mult decît dorința suficientă de scăpa basma curată sau de a avea pe unde scoate cămașa. Ea mărturisește că vrei să fii un om mai bun și că te alături altuia în speranța, cu hotărîrea, făgăduindu-ți și făgăduindu-i că această apropiere va fi un prilej fericit pentru așa ceva.

La urma urmei este exigența valabilă pentru orice apropiere serioasă. Nu ne adunăm doar ca să ne strîngem, avem totdeauna, ar trebui să avem, motive mai demne și mai promițătoare.

Am spus deci mitocănesc pentru că e un gest al unei sincerități lipsite de orice noblețe. Și, în măsura în care sinceritatea existențială înseamnă să făptuiești din toată inima, în asemenea cazuri nu faci decît să arăți o oarecare impotență a inimii tale.

Adaug, încercînd să pun degetul pe rană: este vorba de o sinceritate lipsită de angajament, stearpă, bleagă, neloială. Dacă te situezi într-un orizont al unor așteptări morale înalte.



(exersez pornind de la idei discutate în eseul:
Să fim sinceri cu sinceritatea! )