Prietene,


Ma iarta ca iti scriu la ceas tarziu din anotimp, cand ploua cu poeme triste peste amintiri…
Sufletul ia anafura si tace, plasmuind din fiecare farmitura o tragica rastignire si-o dulce inviere…
Gandul sta ghemuit in colturi de lumi neatinse cu fruntea aplecata spre litere vechi si incalcite inscriptionate in pietre de mormant…
Inima cuprinde cu palmele amandoua un cer intreg de stele, stele ce cad stralucind duios si tainic in negrul abis…

Ah, unde e clipa in care radeam de pomi?! Azi, ei sunt inca in picioare, nedoborati de ninsori si aspre vanturi…Noi, in schimb, suntem fara vlaga lipiti de pamant…

Vai, unde s-a dus clipa cand cantam cu parasile?! Azi, ele sunt departe in zari, tot inainte zburand, netulburate de privelisti innoroiate si strigate de dor…Noi, insa, nu mai avem nici maini sa ne cuprindem lacrimile in pumni, nici glas sa ne rostim durerea la zei…

O, nu, unde e clipa cand alergam nestingheriti departe de lume?! Azi, lumea are in sanul ei aceelasi izvor de-ntelepciune, ce n-a secat chiar de a fost tradat si pradat de fiarele crude…Noi, uite, ne este gura plina de sangele cald si dintii se-nclesteaza in painea primita de la parinti in dar…

Prieten drag, unde e muzica ce invaluia universul?!
Departe de mine mi-e chipul tau frumos…
Aproape de tine sunt cu tot ce mi-a ramas…aceste sirusi de randuri…ce prea curand sau prea tarziu vor ajunge la tine in prag…
Niciodata nu am stiut de ne este destinul prea curand sau prea tarziu…
Caci niciodata nu a fost acum….



Te imbratiseaza ca o dulce adiere,
Cu dragoste alba,
Secunda ce a calatorit prin timpul tau,
Anca