Cu excepția unor cazuri din tinerețe când eram săraci lipiți, am mers la toate nunțile la care am fost invitați. Așa că acum vreo zece ani când fratele soției din București ne-a anunțat că va fi naș și că ne roagă să mergem la nuntă am acceptat fără nici o ezitare.
- Dar știți, nunta e la țara, în Oltenia ! Vom merge până acolo cu un autobuz.
- Pai ce mai contează, noi plătim oricum drumul numai până la București. Autobuzul e închiriat.
Autobuzul era plin, din București veneau invitații nașului dar și ai socrului mic. Numai mirele era oltean.
Ajungem pe la prânz. Vară, soare torid, transpirație. Asistăm la niște tradiții străvechi, ne părea rău că nu avem un aparat de filmat. Socrul mare apare la poartă și se așează pe un scaun. Jegos, zdrențuit, desculț, cu picioare gloduroase, cred că a căutat mult niste noroi, totul în jur arăta o secetă prelungită. Mireasa primește un lighean cu apă și trebuie să-l spele pe picioare. Soacra mică dă primele semne de indignare dar o potolește soțul.
Plecăm cu tot alaiul la biserică, în celălalt capăt al satului. Era dupa amiază, ulița plină de praf, soarele ne batea în cap. La întoarcere, însetați ca niște bureți, facem o haltă scurtă să luăm niște bere de la un “butic”. Mergeam fiecare cu berea în mană. Nașa, urmată imediat de nevastă-mea, începe să chiuie ca pe la noi. Soacra mare se întoarce spre cea mai apropiată –nevastă-mea- și îi zice cu milă:
- Te îmbătași, maică !
Nevastă-mea stă să explodeze. O liniștesc cu greu.
În sfârșit vine seara si ne așezăm la masă în curte, sub un cort. Cu excepția nașilor, ceilalți nuntași aveau tacâmuri din aluminiu care se îndoiau la fiecare îmbucătură.
Ajungem la strigarea darului. Începe cu invitații socrului mare. Se striga cam așa:
- O sută de mii pentru socrul mare și o mie pentru mireasă.
Banii pentru socrul mare erau strânși într-o găleată, cei pentru mireasă într-o bască. Noi “bucureștenii”, indignați, strigam că dăm totul mirilor, dar banii ajungeau tot în găleată. Þin minte că socrul mic dăduse o sumă importantă în mărci.
Pe la miezul nopții se stinge lumina. Se pare că electricianul satului ceruse o sumă oarecare iar socrul mare refuzase sa i-o dea. Dupa vreo două ore de negocieri, becurile se aprind în sfârșit. Daca tot venise lumina, socrii mici solicită numărarea banilor. Dar de unde, socrul mare pusese mâna pe găleată și susținea că toți banii sunt ai lui. Soacra mică, bolnavă de inimă, leșină:
- Mărcile mele !
Socrul mic nu știa cui să-i dea palme, socrului mare sau nevestei.
Cum socrul mare nu ceda si cum invitații lui erau majoritari, pe la două noaptea s-a spart nunta. Ne-am urcat toți orășenii în autobuz, inclusiv mireasa, și am plecat la București.
Pe drum, cumnata-meu își tot cerea scuze că ne-a adus de la Constanța pentru așa o bătaie de joc. Eu mă gândeam:
- Nu-i nimic, m-am lămurit și eu cum e cu tradițiile populare. Daca era o nuntă normală poate n-o țineam minte.
După ani de zile am întrebat care mai era situația mirilor. Se împăcaseră, mirele îl lăsase pe taică-său și venise la București.

De atunci de câte ori o aud pe nevastă-mea chiuind la o nuntă mă întorc spre ea și îi spun:
- Te îmbătași, maică !