L-am recunoscut imediat. Călca rar ca și cum și-ar fi măsurat fiecare dintre infiniții lui pași. Uneori scotea un zgomot infernal, prelung, apoi mârâia ca și cum ar fi fost ținut în lanț.
După ce a făcut multe, multe plimbări prin parcul lui nesfârșit, s-a oprit pentru o clipă și a privit în urma sa cu mirare. Eu cred că a zâmbit și a reînceput călătoria în parcul de piatră.
Orice om normal s-ar fi înspăimântat dacă l-ar fi văzut. Era înalt, impunător, avea un cap imens și ciudat.Unii ar spune ca avea ceva asemănător coarnelor, oricum de departe ar fi părut împopoțonat. În rest el era cu totul asemănăor atât celui care l-a făcut prizonier, cât și călăului său, pe care ei l-au numit erou.
Probabil dacă nu aș fi fost unul dintre copacii din parcul său (sau să-mi spun de-a dreptul zid), vă spun, dacă nu aș fi fost unul dintre ziduri și dacă ființă fiind aș fi avut palme și brațe, i-aș fi strâns mâna, l-aș fi îmbrățișat, poate chiar l-aș fi atins cu buzele pe jumătatea lui umană de trup.
Uneori când îl vedeam de departe și dacă el era cu spatele, îmi spuneam că este cu siguranță cea mai frumoasă ființă din lume.
Când din întâmplare mă atingea, neștiind în blândețea lui că eu eram marele lui spion, îi simțeam respirația caldă. O singură dată m-a atins cu vârful coarnelor sale. M-am cutremurat și mi-am dorit ca atingerea să se repete, chiar dacă mi s-a părut dureroasă. Dar nu s-a repetat niciodată.
Cel mai mult îmi plăceau ochi lui mari și clari. Este adevărat că m-a privit doar o dată, atunci cînd s-a lovit cu capul de mine, dar a fost îndeajuns. Oamenii care au urmat după plecarea lui nu m-au privit niciodată cu atâta bunăvoință.
Una dintre cele mai triste zile din viața și statornicia mea a fost cea în care el a dispărut. Nu am auzit nici un zgomot, nu am simțit când a plecat. Credeam că nu va pleca niciodată și că într-un final ni se va alătura nouă. Apoi l-am văzut pe acel străin cu o sabie imensă, râdea și rostogolea cu piciorul un ghem de lână subțire.
Nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat cu cel pe care-l socoteam stăpânul meu și pe care îl iubeam în secret, dar știu că mi-a displăcut acest om și m-a neliniștit trufia ce i se citea pe față. Pe stăpânul meu l-am așteptat zile în șir, dar el nu a mai apărut.
Într-o zi am văzut doi oameni, un tânar și un bătrân. Nu i-am putut simți ca fiind stăpânii mei. Cred că nu le plăcea compania noastă, pentru că îi simțeam neliniștiți, puși pe ducă. Aș fi vrut să-i întreb dacă nu știu unde a plecat stăpânul meu, dar ei au dispărut curând și apoi nu am mai vazut pe nimeni. El nu s-a mai întors. Într-un târziu m-am gîndit că ar putea fi mort. Mi s-a părut nefiresc și nedrept. Pentru mine era cea mai blândă ființă din lume, mi se părea incredibil ca el să fi făcut ceva rău și să fi fost ucis, pe mine nu m-a înspăimântat niciodată, iar dacă m-ar fi speriat ceva era măreția lui, dar nu înfățișarea. Dar cred că tânărul acela trufaș a pierdut o eșarfă, pe care o purta pe frunte și-am înțeles. Cel care l-ar fi privit pe stapânul meu și i-ar fi văzut ochii, nu l-ar fi putut ucide, ar fi fost invins.
Apoi m-am gîndit ființele astea sunt muritoare. Oricum mă bucur că nu l-am vazut prăbușindu-se. Pentru mine el rămâne un călător pe celelalte coridoare, prin fața celorlalți copaci de piatră (uneori, nouă, zidurilor, ne place să ni se spună copaci). Eu ramân aici nemișcat, așteptându-l.


¤¤¤

Au început prin a mă închide. Pe vremea copilăriei mele existau tot felul de ciudați cărora nimeni nu le-a ridicat palate sau statui. Eu eram doar un copil căruia mama lui nu i s-a putut alătura în momentul acela înfricoșător al izolării.
Nu spun că mama nu m-a iubit sau că nu m-ar fi putut iubi, dar regele i-a interzis să mă mai vadă. Spunea că și-ar putea pune viața în pericol în preajma mea. Ei erau de fapt ciudații care luau hotărâri pentru mine. Nu eram decât un copil nevinovat pentru înfățișarea lui...
Nu conta că tot orașul era plin de oameni cu cozi și picioare de cal, nu conta că erau nenumărați oameni care locuiau pe stradă, mie mi-a dat regele un palat doar al meu.
I-am spus că mi-ar plăcea să călătoresc, să-mi fac prieteni sau chiar să mă îndrăgostesc....de fapt nu i-am spus nimic din toate astea, decât după mulți, mulți ani, când din pricina singurătății mele aveam halucinații și vorbeam cu copacii de piatră care îmi sprjineau palatul.
Ce-i drept, mi-ar fi plăcut foarte mult să călătoresc și mai ales să iubesc pe cineva.
Într-o zi parcă cineva mi-ar fi citit gândurile, așa că a apărut un om, care avea într-o mîna un ghem și în cealaltă o spadă. L-am întrebat cum îl cheamă. A spus că merge de atâta vreme prin palat încât și-a uitat numele și de asemenea a uitat ce caută, de ce a venit.
L-am întrebat ce mai face mama. A început să râdă dându-și capul pe spate și gesticulând. N-am înțeles de ce.
Am întrebat de ce râde, dar el a început să hohotească și mai tare. Atunci pentru prima dată de când eram închis în palat am simțit că mi-ar veni să plâng. Nu am plâns, am plecat, spunându-mi că oamenii sunt ciudați și că ar trebui să locuiască singuri în palate uriașe.
După multă, multă vreme, cred că trecuseră ani (mă gândesc că trecuse mult timp deoarece mi se părea că m-am înălțat atât de tare și că nu mai încăpeam în vechea mea încăpere), l-am întâlnit iar pe omul acela care râsese, dându-și capul pe spate. Spada parcă îi ruginise și nu mai avea ghemul. L-a pierdut, mi-am zis.
Îmbătrânise. Avea cute adânci pe frunte și pe obraji. Cred că umbla cu ochii închiși pentru că nu m-a văzut sau poate nu m-a recunoscut.
I-am spus sunt eu, cel de care ai râs pe vremea când aveai ghemul. N-a spus nimic, dar a tresărit ușor. De ce ai râs atunci, l-am întrebat.De ce ai râs când am întrebat ce face mama.
Ai vazut ghemul, m-a întrebat. I-am spus că nu văzusem nici un ghem, că nu văzusem decât ziduri de foarte multă vreme.
Zidurile nu îmi sunt de folos, a spus omul care între timp devenise bătrân.
De ce nu ai plecat de aici, l-am întrebat. S-a întors cu spatele și s-a sprijinit de unul dintre ziduri. Nu plec fără ghem, mi-a spus, vreau ghemul meu și apoi plec.
Nu știam ce ar fi trebuit să răspund, așa că am tăcut.
Am tăcut amândoi vreme îndelungată. Mă gândeam că nu mai sunt supărat pe el că a râs, acum stiam că și el pieduse ceva. Amâdoi am pierdut lumea. Fiecare în felul lui.
Într-o zi, bătrânul s-a ridicat și m-a întrebat unde este ieșirea. Nu știu, i-am spus, eu doar am intrat, nu știu pe unde se iese.
A tăcut și și-a netezit ușor spada. Dar asta era atât de ruginită încât s-a rupt în bucăti. Acum nu mai ai nimic, i-am zis. Dar el a tăcut în continuare și timp de multe zile și nopți nu a spus nimic.
Între timp am început să înbătrânesc și eu. Încăpeam iar în vechea mea cameră, cred că mă micșorasem.
Apoi parcă auzeam tot felul de voci, sunete ciudate, care la început mă făceau să tresar. Bătrânul nu se mai mișcase de mult, cred că nici nu mai respira.
Mi-am dat seama că se întîmpla ceva. Pe vremea aceea nu știam că oamenii sunt muritori și că nici eu nu sunt nemuritor.
Cred că bătrânul murise, deoarece în curând trupul lui s-a micit pâna a dispărut.
Iar m-am trezit singur. Deși bătrânul nu vorbise cu mine prea mult, îmi plăcea să ascult cum respiră.
Dintr-o dată palatul devenise neîncăpător. Alergam în fiecare zi prin el sperând că va apărea cineva, oricine.
Într-un final am renunțat să mai alerg, să mai sper, dar am găsit ghemul bătrânului.
Era puțin încâlcit, dar rămăsese întreg. Eu nu știam ce să fac cu el, așa că l-am lăsat în colțul în care-l găsisem.