Lucrez într-un spital... cu oameni. Cu oameni sănătoși și bolnavi. Cu cei sănătoși mă joc, pe cei bolnavi îi cred.
Într-un anume fel sunt un șaman. Șamanul din mine știe!
El iubește, ucide și iartă.
Viitorul omului mi se arată adesea prin sânge, prin sângele care-mi vine recoltat în eprubete: roșii, violete, albastre.
Sângele omului ajunge în analizoare, baghetele magice ale epocii moderne!
Aceste baghete citesc zilele de mâine pentru unii, poate chiar pentru toată lumea. Zilele pot fi lungi, zilele pot fi scurte...oamenii sunt aceeași!
Sănătoși, au pielea albă, galbenă, roșie și neagră. Bolnavi, au pielea galbenă sau albă peste o ușoară nuanță verzuie.
De la ce verzuie? De la răul care se ridică ca o corolă de frunze peste ei, peste familia lor, peste neamul lor.
Cine tratează boala? Cine cunoaște cauzele?
Vindecătorii de azi sunt doar niște instrumente. Analizoare umane, bolnave și ele de neputință!
A venit un chirurg într-o zi la mine și mi-a spus:
-Noi doi am salvat-o pe fetița blondă de la moarte!
Eu pentru că am operat-o iar tu pentru că mi-ai făcut analizele repede!
-Noi n-am salvat nimic! i-am răspuns, căci dacă noi salvam vreodată ceva trebuia să-i salvăm și pe ceilalți...pe aceia pe care i-am și uitat deja, pe aceia cu fața pământie...
Se uita chirurgul la mine mirat, neânțelegând nimic.
Hai, lasă! dă-i pace! i-am zis; avem idei diferite!
Auzi?! te văd obosit, cum mai stai cu cimitirul?
l-am întrebat, cu o sprânceană ridicată și cu privirea piezișă.
-Care cimitir? a răspuns
-Cel mare, pe care-l cari mereu în spinare!
- Ha! Ha! Ha! așa mi-a făcut, întorcându-mi brusc spatele și mergând probabil să mai salveze vreo tânără fată,operând-o.
Eu sunt șamanul pentru că lucrez cu oameni!...sănătoși și bolnavi! Cunosc în ei binele și răul, nasc speranță și ucid amintiri. Cu oamenii sănătoși mă joc, pe oamenii bolnavi îi cred dar în aceeași măsură îi respect pe toți pentru că aceștia sunt oamenii mei: Oamenii Spitalelor!