Eu cred, fara nici un fel de gluma, in existenta lui Mos-Craciun. Cred, pentru ca am avut ocazia rara sa-l cunosc personal, in carne si oase. Asteptati o gluma probabil, dar va asigur ca e serios si -inainte sa fiu catalogat cu depresie schizoida si sa mi se recomande un cabinet bun- am sa va spun o poveste absolut reala.
Era intr-o iarna de la sfarsitul veacului trecut (nu mai stiu sigur, va marturisesc, daca era 1998 sau1999). Eram insotitorii unei clase de liceeni, trei “dinozauri”: eu, prietena mea de pe vremea aceea si sora ei, profesoara copiilor respectivi. Am fost la Semenic, in Banat, pe frumoasele meleaguri ale Caras-Severinului. In treacat fie spus, daca am sti cu adevarat sa ne exploatam turistic tara, am fi o natiune foarte bogata, doar ca bunavointa lui Dumnezeu si bagatul in buzunar sunt doua aspecte diferite, iertati paranteza!
Era intr-adevar o iarna ca-n povesti, stiu ca e un cliseu, dar chiar asa era.Venisem acolo sa petrecem Craciunul in salbaticie. Si credeti-ma, cand spun salbaticie, nu glumesc deloc, inchipuiti-va un drum de munte prin padure, cu troiene de zapada de un metru si mai bine pe alocuri, care poate fi strabatut practic numai pe jos (a fost o mare aventura sa-l strabatem motorizat, la venire, norocul nostru a fost ca noaptea inghetase zapada si se putea inainta cat-de-cat). Era un traseu de cativa kilometri buni pana la o cabana unde existau doar doi oameni:cabanierul si sotia sa. Cu mare greutate, am ajuns totusi la cabana, unde totul ar fi fost bine si frumos daca noi, dinozaurii, am fi avut parte si de ceva liniste, lucru in care oricum nu speram prea tare, data fiind prezenta in numar mult prea mare a tineretului in zona. Erau multi, era frig, metoda de incalzire aleasa fusese una lichid...ce puteam sa facem, ne-am adaptat!
Lucrurile au fost relativ bne pana in cea de a treia zi a excursiei, cand ne-a venit ideea sa pornim la vanatoare….vanatoare de semnal telefonic, la el ma refer. Toate-ar fi decurs normal daca din grup nu facea parte si o tanara domnisoara profesoara inconstienta (ca sa nu-i spun altfel), venita in excursie cu fetita ei, in varsta de vreo 4 anisori. Un copil in zapada aia, vreo 6-7 kilometri prin zapada pana la locul unde era semnal….Bun, a mers, saraca de ea, o perioada, apoi am carat-o in spate, cu schimbul. Totusi, problemele nici nu incepusera. La coborare nu a fost chiar asa de dificil.
Pericolul a aparut insa, mai inati sub forma sonora.Lupii se auzeau inca departe, iar eu nu aveam la mine decat un briceag chinezesc si un bat, cu care trebuia sa apar un grup format din trei femei si un copil. Cea mai mare problema era ca nu puteam nici sa adapostesc eficient grupul, fiindca in zona coniferele au tulpini inalte si crengile nu sunt joase, ca sa te poti urca usor in copac.
Lupii nu erau insa cea mai mare problema; judecand dupa acustica erau inca departe.Problema numarul 1 era furtuna de zapada care se dezlantuise brusc, intr-o zi care nu anunta nimic, nici macar pe cei obisnuiti a prezice semnele vremii dupa cele mai mici schimbari. Zapada viscolea si ipoteza socului hipotermic era mult mai inspaimantatoare decat amaratii aia de lupi. Copilul trebuia tinut in asa fel incat sa nu se afle pe directia principala a vantului.
Incet, incet, panica se instala chiar si la mine, insa nu aveam voie moral, practic si strategic sa le-o arat. Daca mi-era frica? Probabil ca da, dar n-aveam timp de prostii de-astea! Singura veste buna: urletele lupilor se auzeau mult mai incet, dar pe de alta parte poate si furtuna bruia sunetele.In plus, stiam ca nu vom fi detectabili daca vantul nu bate dinspre noi inspre lupi.
Inaintarea se facea disciplinat, in coloana, deoarece eu transformasem grupul intr-unul organizat. Regulile sunt simple:se merge cadentat, fara accelerari sau opriri bruste, daca trebuie sa ne oprim asta trebuie semnalat din timp si trebuie sa fim siguri ca toata lumea a auzit. A ramane singur acolo inseamna a nu supravietui. Le-am invatat sa lase aerul sa circule, sa nu stea cu hainele prea stranse pe corp, din nevoia de a pastra caldura produsa de corp si sa respire prin fularul deasemenea departat putin, pentru a nu degera fata. Scopul meu nu era sa transform grupuletul nostru intr-o patrula militara ad-hoc, ci sa-l fac sa ajunga la cabana in viata.Evident, imi dadeam seama cam care sunt sansele de reusita, dar asta nu conta, muschii lucrau acolo unde logica obosise. Inaintarea trebuia facuta cu orice pret. Era una din acele zile din viata mea cand as fi fost in stare sa infrunt un urs cu pumnul (fireste, era doza de nebunie a omului disperat, nu e vorba ca as fi avut vreo sansa daca –prin absurd- vreun urs n-ar fi avut somn in perioada aceea).
Marsul prin zapada e o intreprindere grea si obositoare, in special atunci cand e inalta si afanata.In circa un ceas am parcurs o distanta pe care in mod normal, la sol uscat, trebuia sa o strabatem intr-un sfert de ora, poate.
Singurul lucru care ne mai putea salva era o minune.
Si ea s-a inatamplat.Nu uitati, era Ajunul Craciunului, ziua cand Dumnezeu e cel mai aproape de oameni, mai ales de copii.
Inchipuiti-va: in pustietatea aceea, in salbaticia aia de nedescris (superba, altminteri) a aparut, in mod complet ilogic, alogic, antilogic, o masina.La volanul ei era un domn cu barba alba.Nu era imbracat in rosu, dar nici eu nu-s nascut alaltaieri. In masina (o Lada, de fabricatie sovietica, probabil singura adaptata pentru clima aia), absolut “din intamplare”, omul avea ceai cald la termos (exact ceaiul preferat al fetitei), napolitane, biscuiti si un cadou pentru ea.
Ne-a dus pana aproape de cabana, lasandu-ne cam la 200 de metri, dar –da!- intre timp furtuna, ca prin farmec, se potolise si nici tipenie de lup.Am ajuns cu usurinta la cabana.
Sunt trei ipoteze:
1..Am scornit absolut totul, nimic din ce scriu nu e adevarat.
2. Ar trebui sa consult un doctor talentat si cu multa rabdare.
3. Omul acela era cu adevarat Mos Craciun.
Oricare din ele doriti sa o credeti e perfect, daca formulati altele (mai bune), iar e perfect. Nu sunt aici ca sa va conving, ci doar ca sa va marturisesc ceea ce am trait. Nu voi crede insa niciodata ca in ziua de Ajun, in pustietatile Caras-Severinului, noi am intalnit un localnic marinimos, care avea intamplator treaba in zona (in zona unde?! fiindca dupa ce ne-a dus pe noi s-a intors inapoi) si asta s-a intamplat in timp ce un copil avea nevoie sa fie salvat.
Va doresc tuturor un Craciun fara lupi, fara furtuni de zapada, in care, pe langa tot ceea ce va doriti sa va aduca Mosul o minune!