O fărâmă din mine cel de atunci tot a rămas, rătăcită cine știe pe unde, jenantă ca un ghimpe insinuat în talpă ce-l simți doar atunci când calci mai apăsat. Și cu acea parte din mine nu am făcut niciodată pace. Aș vrea s-o închid în trecut pentru a nu mai auzi șuierul acuzațiilor făcute în numele dorințelor, viselor și sentimentelor exilate și înfrânate. Au trecut ani de-atunci într-o aglomerare degenerată din care memoria mea nu a selectat jaloane. Există doar atunci și acum, tot așa cum exista un Eu - cel de atunci și un Eu- cel de acum. Oare cu ce drept cel de acum îl analizează pe cel de atunci? Ca să-ți poti permite o judecată lucidă ar trebui să lași să coboare în spate zidul de sticlă opac al anilor dar in dorința mea de reconstituire, târzie și tardivă, nu recunosc linistea detașarii. Fac mai mult decat sa arunc o privire peste umăr; mă întorc cu totul spre trecut, înfruntându-l. Sunt încă tânăr, dar nu cred că viitorul îmi mai rezervă astfel de experiențe, ba chiar anticipez de acum încolo o existență monotonă - pedeapsa a monstruoasei mele lașități. Mă încăpățânez să cred că lucrurile nu se puteau petrece altfel, aruncând vina pe un destin inexorabil, dar trebuie să recunosc că a existat dintotdeauna în mine pecetea mediocrității. A așteptat doar momentul de cumpană pentru a mă marca și a mă forma definitiv, rușinea și acceptarea făcând imposibilă orice întoarcere și, mai apoi, hrănindu-mi ratarea. Nu încape nici o îndoială: anumite sentimente, trăiri și experiențe sunt privilegiul exclusiv al tinereții iar unele dintre acestea sunt irepetabile, consumând rezervele de puritate și de sensibilitate pentru totdeauna. Doar ea, tinerețea, caută prilejul acestor descărcări în drumul spre maturitate, doar ea crede, naiv, peren, în dorul după absolut. O! Cât se înșală! În acei ani totul este un enorm necunoscut acoperit de umbre și plin de promisiuni; și câtă energie inutilă se consumă în alergări și căutări fără rost în acest necunoscut! Nu te opresc nici izbânzile, nici înfrângerile căci timpul parcă se târâie, fără ai simți curgerea, dându-ți iluzia eternității; le înghesui cu pitorească nepăsare în bagaj și pleci mai departe. Până când, undeva, de niciunde, te va lovi oboseala și atunci poverile devin de neîndurat. Nimic, niciodată, nu va mai fi la fel după trezirea în fața imaginii reflectate, întelegand cât ai pierdut în acele căutări.