vino mai aproape, te rog, nu pot vorbi mai tare de atat iar tu-mi esti ultima speranta; nu multi sunt cei ce se mai uita-n jos acum...
am o problema: ma poti lipi cumva, carpi, uni bucata cu bucata? caci am cazut de pe varful extazului atat de brusc incat m-am spart in mii de bucatele ce se tot sfarma sub ale voastre talpi si aspiratii, ale voastre griji pe care nu le pot sustine...
te rog, intinde-mi un faras si-o matura pentru a ma putea aduna caci trebuie sa m-adun, vreau s-o fac dar nu pot singur; sunt mult prea mic asa ca ia-ma-n palme iar drept recunostiinta promit ca nu o sa te tai, nu pot rani un om ce ma ajuta far-a-mi cunoaste viata, ce m-a vazut asa cum tu m-ai lasat, far-a privi in urma, si i s-a facut mila caci da, sunt demn de mila tuturor...sunt doar un om de sticla ce s-a spart iar tu m-ai ars dar nu indeajuns incat sa redevin ce-am fost ci doar cat sa te privesc prin flacarile durerii… si totusi, revino si arde-ma din nou, chiar daca iar ma vei lasa cu-n gust amar, chiar daca iar ma vei strivi si ma vei sparge, caci daca nu ai fi tu, ar fi alta, iar daca n-ar fi alta, as sta acolo, pe un raft, un bibelou ce are si defecte de fabricatie…
defecte…si cand ma gandesc ca pentru tine erau cele mai frumoase calitati odata, cand ma tineai in mana si-mi spuneai ca sunt perfect, si ca defectele nu ma uratesc ci, dimpotriva, ma fac mai stralucitor ca niciodata caci ma fac unic…
unici eram noi, nu doar eu, pana acum…acum, totul e comun…eu sunt un om de sticla, tu persoana ce ma sparge ori de cate ori are ocazia; de-ai fi si tu de sticla, la fel ca mine, ne-am sparge unul pe altul si ne-am contopi…
ce bine-ar fi…